A şaptea elegie
"Să nu mai fie nici o chemare; nu chemare, glas matur
să fie firea strigătului tău; şi-ntr-adevăr,
ai fi gata să strigi limpede cum strigă pasărea
când primăvara-n urcuş o înalţă, aproape uitând
că ea e-o vietate-ngrijorată, nu numai o inimă singură
pe care-o aruncă-n azur, în intimitatea cerurilor.
Ca şi pasărea eşti gata şi tu să chemi –
în aşa fel ca, încă nevăzută,
prietena să te găsească, prietena în care-un răspuns
se trezeşte cu-ncetul, se-nviorează când îl asculţi –
arzătoare-nsoţind simţirea ta îndrăzneaţă.
Şi trebuie să-nţeleagă primăvara că pretutindeni răsună
o Bunavestire. La început
o-ntrebătoare trezire pe care o-nconjură-n depărtări cu tăcere
o zi limpede ce încuviinţează.
Pe urmă treptele-n sus, trepte de strigăt în sus, spre visatul
templu al viitorului –; pe urmă trilul, ţâşnire
pe care-n havuzul impetuos îl ajunge din urmă
revărsarea-ntr-un joc promiţător. Şi-n faţa lui vara.
Nu numai toate dimineţile de vară – nu numai
aşa cum se preschimbă în ziuă şi strălucesc înainte de-a începe.
Nu numai zilele, care-s duioase cu florile, şi sus,
cu copacii împliniţi sunt tari şi puternice.
Nu numai fervoarea acestor desfăşurate forţe,
nu numai drumurile, nu numai câmpiile seara,
nu numai, dup-o târzie furtună, limpezirea care răsuflă,
nu numai somnul apropiat şi-o presimţire-n amurg,
ci nopţile! Nopţile vaste de vară –
şi stelele, stelele pământului.
O! să fii mort cândva şi să le cunoşti, infinite,
toate stelele: cum ai putea, cum ai putea să le uiţi?
Şi iată, atunci, mi-aş chema iubita. Dar nu numai ea.
Ar veni din şubrede morminte
atâtea altele... Cum aş putea să-ngustez
chemarea odată rostită? Cei prăbuşiţi
râvnesc într-una pământul. – O, dragii mei, un lucru
de-aici, odată luat, face cât multe.
Să nu credeţi că soarta e altceva decât condensarea copilăriei.
De câte ori n-aţi întrecut în fugă pe cel drag răsuflând
dup-o alergare-n extaz, către nimic, în libertate.
Să fii aici pe pământ e minunat. Aţi ştiut voi aceasta,
fetelor, voi care-aţi fost nenorocite,
pe sinistrele străzi ale oraşului,
prăbuşite sau pe marginea prăbuşirii.
Fiecăreia i-a fost dată o oră de viaţă
sau nici măcar atâta, ceva ce nu se poate măsura
cu măsurătorile vremii, ceva între două răstimpuri,
şi care-a avut existenţă. Numai că noi uităm
atât de uşor ceea ce vecinul zeflemist
nu ne îndreptăţeşte s-avem şi nu ne pizmuieşte.
Vreau să-nălţăm ceva, deşi chiar fericirea
cea mai vădită se lasă revelată abia atunci
când o prefacem în noi înşine.
Nicăieri, iubito, nu va fi lumea decât doar înăuntru. Viaţa
noastră se duce în prefaceri. Şi tot mai mărunt
se mistuie exteriorul. Acolo unde era o casă durabilă
se arată o figură imaginată de-a curmezişul, în întregime
ţinând de imaginabil, parc-ar mai sta şi acuma în creier.
Vaste haznale de forţă îşi adună spiritul timpului, fără
figură, cu imboldul profund pe care şi-l soarbe din tot ce există.
Temple nu mai cunoaşte. Pe acestea, risipă
a inimii, le strângem tainic în noi. Şi-acolo unde mai este
vreunul, cândva adorat, slujit în genunchi –
el se înalţă, aşa cum este, în nevăzut de pe-acum.
Mulţi nici nu-l mai zăresc, dar fără folosul
de a-l construi din nou înăuntru, cu stâlpi şi statui, mai înalt.
Orice schimbare-n adâncuri a lumii are asemenea dezmoşteniţi
cărora nu le aparţine nici ce a fost şi nici ce e gata să fie.
Şi aceasta fiindcă chiar ce e foarte aproape
e departe de oameni. Dar aceasta
nu trebuie să ne împiedice; dimpotrivă,
să întărească în noi cunoaşterea formei
încă necunoscute. – Faptul acesta s-a înălţat
odinioară în omenire, în plin destin, în necruţătorul destin,
în acel nu ştiu încotro s-a-nălţat, ca şi cum ar fi fost,
şi stele spre noi a întors din ceruri de încredere.
Îngere, faptul acela iată-l aici şi acum,
iată-l în sfârşit mântuit,
în contemplarea ta înălţat.
Columne, piloni, sfinxul, încordarea stăruitoare
a catedralei din oraşul muribund sau străin.
N-a fost o minune aceasta? O, miră-te, Îngere,
că noi am izbutit să facem asemenea lucruri.
Să laud toate acestea nici nu mi-ar ajunge suflarea.
Aşadar nu le-am trecut cu vederea
aceste rodnice spaţii, aceste spaţii ale noastre.
(Cumplit de mari trebuie să fie
dacă de mii şi mii de ani n-am ajuns să le umplem.)
Un turn însă a fost mare, nu? O, Îngere, mare a fost,
chiar faţă de tine! Chartres a fost mare, – şi muzica
s-a înălţat şi mai sus, mult mai sus,
sus de tot, deasupra noastră.
Dar chiar o fată-ndrăgostită,
la o fereastră nocturnă, n-a ajuns ea oare
până în preajma ta? Nu crede că vreau să te chem.
Chiar dacă te-aş chema, Îngere, tu tot n-ai veni.
Chemarea mea e plină de împotrivire;
printr-un hăţiş atât de des tu nu poţi să treci.
Chemarea mea e ca un braţ întins.
Şi mâna ridicată şi deschisă ca să apuce,
deschisă rămâne, c-un gest de apărare şi vestire,
în faţa ta, tu cel ce nu poţi fi cuprins."
[poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino
traducere de Alexandru Philippide]
