”Două țigări
Fiece noapte e o eliberare. Te uiți la licăririle
de pe asfaltul bulevardelor ce lucitoare se lasă pradă vântului.
Orice rar trecător are un chip și o poveste a lui.
Iar la ora asta nu mai simți oboseala: felinarele cu miile
sunt toate pentru cei care se opresc să aprindă un chibrit.
Flăcăruia se stinge pe chipul femeii
care mi-a cerut chibritul. Se stinge de vânt
și femeia dezamăgită îmi mai cere unul
care se stinge și el: acum femeia râde înăbușit.
Aici putem să vorbim cu glas tare și chiar să țipăm,
căci nu ne aude nimeni. Ne ridicăm privirile
spre nenumăratele ferestre – ochi închiși ce dorm –
și așteptăm. Femeia își scutură umerii
și se plânge c-a pierdut fularul colorat
care noaptea îi ținea loc de sobă. Dar e de ajuns să stai proptit
după colț și vântul nu mai e decât o adiere.
Pe asfaltul tocit se vede deja un chiștoc.
Fularul ăsta era de la Rio, dar mai spune femeia
că-i mulțumită că l-a pierdut, pentru că așa m-a întâlnit.
Dacă fularul era de la Rio, a trecut noaptea
oceanul inundat de lumina marelui transatlantic.
Desigur, nopți cu vânt. E un cadou de la marinarul ei.
Dar marinarul nu mai este. Femeia îmi spune în șoaptă
că, dacă urc cu ea, îmi arată portretul lui,
cu părul creț și bronzat. Călătorea pe vapoare murdare
și curăța motoarele; eu însă sunt mai frumos.
Pe asfalt sunt acum două chiștoace. Ne uităm la cer:
fereastra de acolo sus – îmi arată femeia – este a noastră.
Dar nu avem sobă. Noaptea, aburii risipiți
nu prea au lumini, au însă stele.
Trecem bulevardul la braț, hârjonindu-ne ca să ne încălzim.”
de Cesare Pavese
