vedere vizual
A şaptea elegie
"Să nu mai fie nici o chemare; nu chemare, glas matur
să fie firea strigătului tău; şi-ntr-adevăr,
ai fi gata să strigi limpede cum strigă pasărea
când primăvara-n urcuş o înalţă, aproape uitând
că ea e-o vietate-ngrijorată, nu numai o inimă singură
pe care-o aruncă-n azur, în intimitatea cerurilor.
Ca şi pasărea eşti gata şi tu să chemi –
în aşa fel ca, încă nevăzută,
prietena să te găsească, prietena în care-un răspuns
se trezeşte cu-ncetul, se-nviorează când îl asculţi –
arzătoare-nsoţind simţirea ta îndrăzneaţă.
Şi trebuie să-nţeleagă primăvara că pretutindeni răsună
o Bunavestire. La început
o-ntrebătoare trezire pe care o-nconjură-n depărtări cu tăcere
o zi limpede ce încuviinţează.
Pe urmă treptele-n sus, trepte de strigăt în sus, spre visatul
templu al viitorului –; pe urmă trilul, ţâşnire
pe care-n havuzul impetuos îl ajunge din urmă
revărsarea-ntr-un joc promiţător. Şi-n faţa lui vara.
Nu numai toate dimineţile de vară – nu numai
aşa cum se preschimbă în ziuă şi strălucesc înainte de-a începe.
Nu numai zilele, care-s duioase cu florile, şi sus,
cu copacii împliniţi sunt tari şi puternice.
Nu numai fervoarea acestor desfăşurate forţe,
nu numai drumurile, nu numai câmpiile seara,
nu numai, dup-o târzie furtună, limpezirea care răsuflă,
nu numai somnul apropiat şi-o presimţire-n amurg,
ci nopţile! Nopţile vaste de vară –
şi stelele, stelele pământului.
O! să fii mort cândva şi să le cunoşti, infinite,
toate stelele: cum ai putea, cum ai putea să le uiţi?
Şi iată, atunci, mi-aş chema iubita. Dar nu numai ea.
Ar veni din şubrede morminte
atâtea altele... Cum aş putea să-ngustez
chemarea odată rostită? Cei prăbuşiţi
râvnesc într-una pământul. – O, dragii mei, un lucru
de-aici, odată luat, face cât multe.
Să nu credeţi că soarta e altceva decât condensarea copilăriei.
De câte ori n-aţi întrecut în fugă pe cel drag răsuflând
dup-o alergare-n extaz, către nimic, în libertate.
Să fii aici pe pământ e minunat. Aţi ştiut voi aceasta,
fetelor, voi care-aţi fost nenorocite,
pe sinistrele străzi ale oraşului,
prăbuşite sau pe marginea prăbuşirii.
Fiecăreia i-a fost dată o oră de viaţă
sau nici măcar atâta, ceva ce nu se poate măsura
cu măsurătorile vremii, ceva între două răstimpuri,
şi care-a avut existenţă. Numai că noi uităm
atât de uşor ceea ce vecinul zeflemist
nu ne îndreptăţeşte s-avem şi nu ne pizmuieşte.
Vreau să-nălţăm ceva, deşi chiar fericirea
cea mai vădită se lasă revelată abia atunci
când o prefacem în noi înşine.
Nicăieri, iubito, nu va fi lumea decât doar înăuntru. Viaţa
noastră se duce în prefaceri. Şi tot mai mărunt
se mistuie exteriorul. Acolo unde era o casă durabilă
se arată o figură imaginată de-a curmezişul, în întregime
ţinând de imaginabil, parc-ar mai sta şi acuma în creier.
Vaste haznale de forţă îşi adună spiritul timpului, fără
figură, cu imboldul profund pe care şi-l soarbe din tot ce există.
Temple nu mai cunoaşte. Pe acestea, risipă
a inimii, le strângem tainic în noi. Şi-acolo unde mai este
vreunul, cândva adorat, slujit în genunchi –
el se înalţă, aşa cum este, în nevăzut de pe-acum.
Mulţi nici nu-l mai zăresc, dar fără folosul
de a-l construi din nou înăuntru, cu stâlpi şi statui, mai înalt.
Orice schimbare-n adâncuri a lumii are asemenea dezmoşteniţi
cărora nu le aparţine nici ce a fost şi nici ce e gata să fie.
Şi aceasta fiindcă chiar ce e foarte aproape
e departe de oameni. Dar aceasta
nu trebuie să ne împiedice; dimpotrivă,
să întărească în noi cunoaşterea formei
încă necunoscute. – Faptul acesta s-a înălţat
odinioară în omenire, în plin destin, în necruţătorul destin,
în acel nu ştiu încotro s-a-nălţat, ca şi cum ar fi fost,
şi stele spre noi a întors din ceruri de încredere.
Îngere, faptul acela iată-l aici şi acum,
iată-l în sfârşit mântuit,
în contemplarea ta înălţat.
Columne, piloni, sfinxul, încordarea stăruitoare
a catedralei din oraşul muribund sau străin.
N-a fost o minune aceasta? O, miră-te, Îngere,
că noi am izbutit să facem asemenea lucruri.
Să laud toate acestea nici nu mi-ar ajunge suflarea.
Aşadar nu le-am trecut cu vederea
aceste rodnice spaţii, aceste spaţii ale noastre.
(Cumplit de mari trebuie să fie
dacă de mii şi mii de ani n-am ajuns să le umplem.)
Un turn însă a fost mare, nu? O, Îngere, mare a fost,
chiar faţă de tine! Chartres a fost mare, – şi muzica
s-a înălţat şi mai sus, mult mai sus,
sus de tot, deasupra noastră.
Dar chiar o fată-ndrăgostită,
la o fereastră nocturnă, n-a ajuns ea oare
până în preajma ta? Nu crede că vreau să te chem.
Chiar dacă te-aş chema, Îngere, tu tot n-ai veni.
Chemarea mea e plină de împotrivire;
printr-un hăţiş atât de des tu nu poţi să treci.
Chemarea mea e ca un braţ întins.
Şi mâna ridicată şi deschisă ca să apuce,
deschisă rămâne, c-un gest de apărare şi vestire,
în faţa ta, tu cel ce nu poţi fi cuprins."
[poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino
traducere de Alexandru Philippide]
c'est la vie
veștile bune
nu au nevoie
de introducere
aov
---------------------------------------------------------------------------------
Pictor: Jerry McDaniel
Titlul :
Titlul original: All Flights Go To Paris
Data: 2010
Stilul: Pop art
Mod de realizare:
Dimensiunea:
Unde se gaseste:
Date despre pictor:
Jerry McDaniel ( 9 septembrie 1935 - ) pictor american
***
buna dimineața!
astăzi este 08 septembrie 2023
și sunt bine
d.k. harrell
bate toaca
"honey ain't so sweet"
aov
neclaritatea
după cină
vinul de păpădie este slab
furnicile curăță masa
scriu cu galben românia
deborah îmi citește poeziile în lumina lunii
aov
