ANIVERSARE MARC CHAGALL
PICTORUL CARE A GĂSIT O FEREASTRĂ SPRE ALTĂ LUME.
* * *
Am zugrăvit tavanul şi pereţii -
dansatori, scripcari de scenă
un taur verde, un cocoş neastâmpărat...
Spiritul Creaţiei
vi l-am dăruit
necuvântătorii mei fraţi.
De-acum încolo, în meleaguri supraastrale
unde noaptea-i luminoasă, nu-ntunecată.
... Şi cântecele noastre din nou minunate
auzi-le-vor pământuri substelare
şi seminţeniile ţărilor celeste.
de Marc Chagall
------------------------------------------------------------------
Pictor: Marc Chagall
Titlul: Dublu portret cu un pahar de vin
Titlul original:
Data: 1917-1918
Material: Ulei pe pânză
Tehnică: Cubism
Dimensiuni: 233×136 cm
Deţinător:
Descriere tablou:
"Dublu portret cu paharul cu vin" e un tablou care imi place intr-un
mod deosebit, pentru ca aminteste de inceputurile tuturor cuplurilor de
indragostiti. Marc Chagall l-a pictat in 1917, la putin timp dupa
casatoria cu Bella, careia ii va dedica, ulterior, si alte compozitii
autobiografice trasand evolutia casatoriei lor fericite. Cele doua
personaje care apar in tablou sunt chiar Bella, imbracata in alb, si
Chagall, levitand, cu paharul de vin in mana, deasupra sotiei sale.
Cuplul e vegheat de ingerul iubirii. Aparitia lui transforma tabloul in
opera de initiere: jocul si arta se amesteca dincolo de cadrul unei
povesti de dragoste, creand senzatia celebrarii nuntii elementelor
creatiei. Pamantul (orasul natal bielorus, Vitebsk, cu podurile si
bisericile sale), apa (fluviul Daugava), aerul (unde plutesc
personajele), focul (soarele) - toate isi gasesc fericit loc in tabloul
acesta care inspira optimism si speranta.
In lucrarea de fata,
Chagall reuseste sa exprime cele mai obisnuite dorinte umane, de
dragoste nesfarsita si inegalabila. Artistul a pictat aceasta lucrare,
in timp ce in intreaga lume aveau loc evenimente tragice, cu o imensa
incarcatura emotionala, in timpul primului razboi mondial, urmat de
revolutia si razboiul civil din Rusia Sovietica. Dar aceasta panza s-a
vrut a fi probabil o celebrare a iubirii sale pentru viata, pentru
familia sa, pentru sentimental de implinire care il domina atunci.
Bella, frumoasa mireasa, este infatisata intr-o rochie alba, care
printr-un decupaj evident permite vederea piciorului imbracat intr-un
ciorap violet – provocator. Incaltamintea pare destul de comoda, parca
special creata de Chagall pentru calatoria deosebit de lunga a vietii in
care ea avea sa-l insoteasca. Mana acoperita de o manusa alba probabil
ascunde o verigheta, in cealalta mana tine un evantai inflorat, iar
intreaga ei silueta este redata deosebit de gratios. Unul din ochii
miresei este acoperit de mana barbatului pe care il poarte pe umeri,
lasand sa se vada un singur ochi, care isi indreapta privirea in sus,
plina de emotie si nerabdare.
Faptul ca mireasa Bella sustine
aceasta “piramida” umana, explica felul in care Chagall isi privea
sotia: ca pe o baza, ca pe fundatia acestei familii.
Destul de
distrat, aplecat intr-o parte, parca gata sa cada, Chagall se dezvaluie
in pielea unui mire absorbit de fericire, imbatat cu iubire, care prin
gestul mainii in care tine paharul anunta o lumea intreaga ca tocmai a
inceput sarbatoarea lumii lui si doar a lui.
Deasupra celor doi,
redata sub forma unui inger, este fiica celor doi, Ida, al carei
prezenta parca ii binecuvanteaza si ii protejeaza in acelasi timp.
Imuna la elementele din jur, mireasa materializeaza intr-un comportament
specific zeitatilor, tainele crezute de multi simple mituri : zborul
fara aripi si mersul pe apa. Dar dragostea te ridica, te face sa
plutesti, sa ignori toate legile scrise sau nescrise ale lumii din
jur…un univers care conteaza prea putin in momentul implinirii totale. E
clar de ce Bella poate zbura si merge pe apa. Ea este de fapt Dumnezeul
lui Chagall.
Astfel cei doi, care acum au devenit trei, si care de
fapt s-au regasit intr-o singura persoana, facand referire la Divina
Treime, pornesc pe drumul plin de incertitudini si aspiratii agitate din
lumea Parisului, lasand in urma un trecut menajat cu multa melancolie
si dragoste de catre artist, dar plin de rani si de evenimente care ar
fi zdruncinat sistematic viata sa si a familei sale, in cazul ramanerii
lor acolo.
V. Colorismul lui Chagall cucereste privitorul si in
aceasta lucrare, abundand in tonuri calde si armonii vibrate. La fel ca
si majoritatea coloristilor in cautare a densitatii aproape lichida a
luminii, Chagall a fost de fapt un intimist abordand in creatia asa
elemente cu caracter personal.
Prin intermediul culorii, artistul ne
transmite mesajul operei sale, creand in interiorul lucrarii un mediu
aproape respirabil, culorile fiind atat de profunde, incat au un efect
cumulativ, care intrece orice alt element transpus pe panza.
In
lucrarea de fata, mirele este redat intr-un contrast simultan de rosu si
verde. Verdele, symbol al idealurilor, iar rosul in traditia chineza,
simbol al fericirii. Ida, care pluteste deasupra celor doi, este
inconjurata de un nor verde, iar vestimentatia este in aceeasi nuanta de
violet ca si ciorapul mamei sale. Ida este de fapt o paleta ce
intruneste elementele cromatice ale ambelor personaje, un produs al
culorilor, a fascinatiei fata de acestea, care il stapanea pe tatal sau.
S-a spus despre Marc Chagall ca, incepand de la Renoir, nimeni inafara
de el nu a mai reusit sa inteleaga lumina. In reprezentarea fericirii, a
sarbatorii iubirii, acesta foloseste fundalul drept “panou solar”,
incalzind intreaga lucrare, intocmai ca intr-o sera. Intr-o jumatate a
lucrarii este redat soarele, printr-o sfera simpla, iar cealalta
jumatate este scaldata in totalitate in valuri de lumina, dand impersia
unui rasarit, unui nou inceput, exprimat prin cele mai ireale tonuri de
galben. Acestea sunt aplicate pe suprafete destul de mari si bine
definite, transformandu-se, in partea de jos, in sectiuni aproape
rosiatice.
Peisajul din partea inferioara, format din vederea
asupra orasului, a cladirilor, catedralelor si podul care traverseaza
apele verzui, se transforma, datoria marimii personajelor, intr-un covor
melancolic, alcatuit din nuante de griuri si brunuri, care se imbina cu
raceala verdelui inchis, care parca adanceste apa pe care paseste
mireasa pictorului.
Chagall simplifica figurile, acestea devenind
plate si unghiulare, imbinate in forme geometrice simple, fiind clara
natura cubista a lucrarii. Constructia compozitiei pare relativ simpla
si chiar subreda, completand mai mult decat generos in cromatica, in
modul pictorului de a se juca cu tonalitatile fiecarei culori.
“
Culoarea este totul. Cand culoarea este corecta, forma este corecta.
Culoarea este totul, culoarea este vibratie, ca si in muzica ; totul
este o vibratie “(Marc Chagall). Practica spuselor sale ne arat clar ca,
prin vibratiile culorilor atent cautate, a luminii intens alicate,
Chagall a reusit sa isi inconjoare personajele intr-o aura de optimism
si sa transforme simpla lor reprezentare intr-o ofranda inchinata
fericirii.
