ANIVERSARE MARC CHAGALL
PICTORUL CARE A GĂSIT O FEREASTRĂ SPRE ALTĂ LUME.
* * *
Am zugrăvit tavanul şi pereţii -
dansatori, scripcari de scenă
un taur verde, un cocoş neastâmpărat...
Spiritul Creaţiei
vi l-am dăruit
necuvântătorii mei fraţi.
De-acum încolo, în meleaguri supraastrale
unde noaptea-i luminoasă, nu-ntunecată.
... Şi cântecele noastre din nou minunate
auzi-le-vor pământuri substelare
şi seminţeniile ţărilor celeste.
de Marc Chagall
------------------------------------------------------------------
Pictor: Marc Chagall
Titlul: Dublu portret cu un pahar de vin
Titlul original:
Data: 1917-1918
Material: Ulei pe pânză
Tehnică: Cubism
Dimensiuni: 233×136 cm
Deţinător:
Descriere tablou:
"Dublu portret cu paharul cu vin" e un tablou care imi place intr-un mod deosebit, pentru ca aminteste de inceputurile tuturor cuplurilor de indragostiti. Marc Chagall l-a pictat in 1917, la putin timp dupa casatoria cu Bella, careia ii va dedica, ulterior, si alte compozitii autobiografice trasand evolutia casatoriei lor fericite. Cele doua personaje care apar in tablou sunt chiar Bella, imbracata in alb, si Chagall, levitand, cu paharul de vin in mana, deasupra sotiei sale. Cuplul e vegheat de ingerul iubirii. Aparitia lui transforma tabloul in opera de initiere: jocul si arta se amesteca dincolo de cadrul unei povesti de dragoste, creand senzatia celebrarii nuntii elementelor creatiei. Pamantul (orasul natal bielorus, Vitebsk, cu podurile si bisericile sale), apa (fluviul Daugava), aerul (unde plutesc personajele), focul (soarele) - toate isi gasesc fericit loc in tabloul acesta care inspira optimism si speranta.
In lucrarea de fata, Chagall reuseste sa exprime cele mai obisnuite dorinte umane, de dragoste nesfarsita si inegalabila. Artistul a pictat aceasta lucrare, in timp ce in intreaga lume aveau loc evenimente tragice, cu o imensa incarcatura emotionala, in timpul primului razboi mondial, urmat de revolutia si razboiul civil din Rusia Sovietica. Dar aceasta panza s-a vrut a fi probabil o celebrare a iubirii sale pentru viata, pentru familia sa, pentru sentimental de implinire care il domina atunci.
Bella, frumoasa mireasa, este infatisata intr-o rochie alba, care printr-un decupaj evident permite vederea piciorului imbracat intr-un ciorap violet – provocator. Incaltamintea pare destul de comoda, parca special creata de Chagall pentru calatoria deosebit de lunga a vietii in care ea avea sa-l insoteasca. Mana acoperita de o manusa alba probabil ascunde o verigheta, in cealalta mana tine un evantai inflorat, iar intreaga ei silueta este redata deosebit de gratios. Unul din ochii miresei este acoperit de mana barbatului pe care il poarte pe umeri, lasand sa se vada un singur ochi, care isi indreapta privirea in sus, plina de emotie si nerabdare.
Faptul ca mireasa Bella sustine aceasta “piramida” umana, explica felul in care Chagall isi privea sotia: ca pe o baza, ca pe fundatia acestei familii.
Destul de distrat, aplecat intr-o parte, parca gata sa cada, Chagall se dezvaluie in pielea unui mire absorbit de fericire, imbatat cu iubire, care prin gestul mainii in care tine paharul anunta o lumea intreaga ca tocmai a inceput sarbatoarea lumii lui si doar a lui.
Deasupra celor doi, redata sub forma unui inger, este fiica celor doi, Ida, al carei prezenta parca ii binecuvanteaza si ii protejeaza in acelasi timp.
Imuna la elementele din jur, mireasa materializeaza intr-un comportament specific zeitatilor, tainele crezute de multi simple mituri : zborul fara aripi si mersul pe apa. Dar dragostea te ridica, te face sa plutesti, sa ignori toate legile scrise sau nescrise ale lumii din jur…un univers care conteaza prea putin in momentul implinirii totale. E clar de ce Bella poate zbura si merge pe apa. Ea este de fapt Dumnezeul lui Chagall.
Astfel cei doi, care acum au devenit trei, si care de fapt s-au regasit intr-o singura persoana, facand referire la Divina Treime, pornesc pe drumul plin de incertitudini si aspiratii agitate din lumea Parisului, lasand in urma un trecut menajat cu multa melancolie si dragoste de catre artist, dar plin de rani si de evenimente care ar fi zdruncinat sistematic viata sa si a familei sale, in cazul ramanerii lor acolo.
V. Colorismul lui Chagall cucereste privitorul si in aceasta lucrare, abundand in tonuri calde si armonii vibrate. La fel ca si majoritatea coloristilor in cautare a densitatii aproape lichida a luminii, Chagall a fost de fapt un intimist abordand in creatia asa elemente cu caracter personal.
Prin intermediul culorii, artistul ne transmite mesajul operei sale, creand in interiorul lucrarii un mediu aproape respirabil, culorile fiind atat de profunde, incat au un efect cumulativ, care intrece orice alt element transpus pe panza.
In lucrarea de fata, mirele este redat intr-un contrast simultan de rosu si verde. Verdele, symbol al idealurilor, iar rosul in traditia chineza, simbol al fericirii. Ida, care pluteste deasupra celor doi, este inconjurata de un nor verde, iar vestimentatia este in aceeasi nuanta de violet ca si ciorapul mamei sale. Ida este de fapt o paleta ce intruneste elementele cromatice ale ambelor personaje, un produs al culorilor, a fascinatiei fata de acestea, care il stapanea pe tatal sau.
S-a spus despre Marc Chagall ca, incepand de la Renoir, nimeni inafara de el nu a mai reusit sa inteleaga lumina. In reprezentarea fericirii, a sarbatorii iubirii, acesta foloseste fundalul drept “panou solar”, incalzind intreaga lucrare, intocmai ca intr-o sera. Intr-o jumatate a lucrarii este redat soarele, printr-o sfera simpla, iar cealalta jumatate este scaldata in totalitate in valuri de lumina, dand impersia unui rasarit, unui nou inceput, exprimat prin cele mai ireale tonuri de galben. Acestea sunt aplicate pe suprafete destul de mari si bine definite, transformandu-se, in partea de jos, in sectiuni aproape rosiatice.
Peisajul din partea inferioara, format din vederea asupra orasului, a cladirilor, catedralelor si podul care traverseaza apele verzui, se transforma, datoria marimii personajelor, intr-un covor melancolic, alcatuit din nuante de griuri si brunuri, care se imbina cu raceala verdelui inchis, care parca adanceste apa pe care paseste mireasa pictorului.
Chagall simplifica figurile, acestea devenind plate si unghiulare, imbinate in forme geometrice simple, fiind clara natura cubista a lucrarii. Constructia compozitiei pare relativ simpla si chiar subreda, completand mai mult decat generos in cromatica, in modul pictorului de a se juca cu tonalitatile fiecarei culori.
“ Culoarea este totul. Cand culoarea este corecta, forma este corecta. Culoarea este totul, culoarea este vibratie, ca si in muzica ; totul este o vibratie “(Marc Chagall). Practica spuselor sale ne arat clar ca, prin vibratiile culorilor atent cautate, a luminii intens alicate, Chagall a reusit sa isi inconjoare personajele intr-o aura de optimism si sa transforme simpla lor reprezentare intr-o ofranda inchinata fericirii.
PICTORUL CARE A GĂSIT O FEREASTRĂ SPRE ALTĂ LUME.
* * *
Am zugrăvit tavanul şi pereţii -
dansatori, scripcari de scenă
un taur verde, un cocoş neastâmpărat...
Spiritul Creaţiei
vi l-am dăruit
necuvântătorii mei fraţi.
De-acum încolo, în meleaguri supraastrale
unde noaptea-i luminoasă, nu-ntunecată.
... Şi cântecele noastre din nou minunate
auzi-le-vor pământuri substelare
şi seminţeniile ţărilor celeste.
de Marc Chagall
------------------------------------------------------------------
Pictor: Marc Chagall
Titlul: Dublu portret cu un pahar de vin
Titlul original:
Data: 1917-1918
Material: Ulei pe pânză
Tehnică: Cubism
Dimensiuni: 233×136 cm
Deţinător:
Descriere tablou:
"Dublu portret cu paharul cu vin" e un tablou care imi place intr-un mod deosebit, pentru ca aminteste de inceputurile tuturor cuplurilor de indragostiti. Marc Chagall l-a pictat in 1917, la putin timp dupa casatoria cu Bella, careia ii va dedica, ulterior, si alte compozitii autobiografice trasand evolutia casatoriei lor fericite. Cele doua personaje care apar in tablou sunt chiar Bella, imbracata in alb, si Chagall, levitand, cu paharul de vin in mana, deasupra sotiei sale. Cuplul e vegheat de ingerul iubirii. Aparitia lui transforma tabloul in opera de initiere: jocul si arta se amesteca dincolo de cadrul unei povesti de dragoste, creand senzatia celebrarii nuntii elementelor creatiei. Pamantul (orasul natal bielorus, Vitebsk, cu podurile si bisericile sale), apa (fluviul Daugava), aerul (unde plutesc personajele), focul (soarele) - toate isi gasesc fericit loc in tabloul acesta care inspira optimism si speranta.
In lucrarea de fata, Chagall reuseste sa exprime cele mai obisnuite dorinte umane, de dragoste nesfarsita si inegalabila. Artistul a pictat aceasta lucrare, in timp ce in intreaga lume aveau loc evenimente tragice, cu o imensa incarcatura emotionala, in timpul primului razboi mondial, urmat de revolutia si razboiul civil din Rusia Sovietica. Dar aceasta panza s-a vrut a fi probabil o celebrare a iubirii sale pentru viata, pentru familia sa, pentru sentimental de implinire care il domina atunci.
Bella, frumoasa mireasa, este infatisata intr-o rochie alba, care printr-un decupaj evident permite vederea piciorului imbracat intr-un ciorap violet – provocator. Incaltamintea pare destul de comoda, parca special creata de Chagall pentru calatoria deosebit de lunga a vietii in care ea avea sa-l insoteasca. Mana acoperita de o manusa alba probabil ascunde o verigheta, in cealalta mana tine un evantai inflorat, iar intreaga ei silueta este redata deosebit de gratios. Unul din ochii miresei este acoperit de mana barbatului pe care il poarte pe umeri, lasand sa se vada un singur ochi, care isi indreapta privirea in sus, plina de emotie si nerabdare.
Faptul ca mireasa Bella sustine aceasta “piramida” umana, explica felul in care Chagall isi privea sotia: ca pe o baza, ca pe fundatia acestei familii.
Destul de distrat, aplecat intr-o parte, parca gata sa cada, Chagall se dezvaluie in pielea unui mire absorbit de fericire, imbatat cu iubire, care prin gestul mainii in care tine paharul anunta o lumea intreaga ca tocmai a inceput sarbatoarea lumii lui si doar a lui.
Deasupra celor doi, redata sub forma unui inger, este fiica celor doi, Ida, al carei prezenta parca ii binecuvanteaza si ii protejeaza in acelasi timp.
Imuna la elementele din jur, mireasa materializeaza intr-un comportament specific zeitatilor, tainele crezute de multi simple mituri : zborul fara aripi si mersul pe apa. Dar dragostea te ridica, te face sa plutesti, sa ignori toate legile scrise sau nescrise ale lumii din jur…un univers care conteaza prea putin in momentul implinirii totale. E clar de ce Bella poate zbura si merge pe apa. Ea este de fapt Dumnezeul lui Chagall.
Astfel cei doi, care acum au devenit trei, si care de fapt s-au regasit intr-o singura persoana, facand referire la Divina Treime, pornesc pe drumul plin de incertitudini si aspiratii agitate din lumea Parisului, lasand in urma un trecut menajat cu multa melancolie si dragoste de catre artist, dar plin de rani si de evenimente care ar fi zdruncinat sistematic viata sa si a familei sale, in cazul ramanerii lor acolo.
V. Colorismul lui Chagall cucereste privitorul si in aceasta lucrare, abundand in tonuri calde si armonii vibrate. La fel ca si majoritatea coloristilor in cautare a densitatii aproape lichida a luminii, Chagall a fost de fapt un intimist abordand in creatia asa elemente cu caracter personal.
Prin intermediul culorii, artistul ne transmite mesajul operei sale, creand in interiorul lucrarii un mediu aproape respirabil, culorile fiind atat de profunde, incat au un efect cumulativ, care intrece orice alt element transpus pe panza.
In lucrarea de fata, mirele este redat intr-un contrast simultan de rosu si verde. Verdele, symbol al idealurilor, iar rosul in traditia chineza, simbol al fericirii. Ida, care pluteste deasupra celor doi, este inconjurata de un nor verde, iar vestimentatia este in aceeasi nuanta de violet ca si ciorapul mamei sale. Ida este de fapt o paleta ce intruneste elementele cromatice ale ambelor personaje, un produs al culorilor, a fascinatiei fata de acestea, care il stapanea pe tatal sau.
S-a spus despre Marc Chagall ca, incepand de la Renoir, nimeni inafara de el nu a mai reusit sa inteleaga lumina. In reprezentarea fericirii, a sarbatorii iubirii, acesta foloseste fundalul drept “panou solar”, incalzind intreaga lucrare, intocmai ca intr-o sera. Intr-o jumatate a lucrarii este redat soarele, printr-o sfera simpla, iar cealalta jumatate este scaldata in totalitate in valuri de lumina, dand impersia unui rasarit, unui nou inceput, exprimat prin cele mai ireale tonuri de galben. Acestea sunt aplicate pe suprafete destul de mari si bine definite, transformandu-se, in partea de jos, in sectiuni aproape rosiatice.
Peisajul din partea inferioara, format din vederea asupra orasului, a cladirilor, catedralelor si podul care traverseaza apele verzui, se transforma, datoria marimii personajelor, intr-un covor melancolic, alcatuit din nuante de griuri si brunuri, care se imbina cu raceala verdelui inchis, care parca adanceste apa pe care paseste mireasa pictorului.
Chagall simplifica figurile, acestea devenind plate si unghiulare, imbinate in forme geometrice simple, fiind clara natura cubista a lucrarii. Constructia compozitiei pare relativ simpla si chiar subreda, completand mai mult decat generos in cromatica, in modul pictorului de a se juca cu tonalitatile fiecarei culori.
“ Culoarea este totul. Cand culoarea este corecta, forma este corecta. Culoarea este totul, culoarea este vibratie, ca si in muzica ; totul este o vibratie “(Marc Chagall). Practica spuselor sale ne arat clar ca, prin vibratiile culorilor atent cautate, a luminii intens alicate, Chagall a reusit sa isi inconjoare personajele intr-o aura de optimism si sa transforme simpla lor reprezentare intr-o ofranda inchinata fericirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu