*
sculat târziu
culcat devreme
alergic la răceala soarelui
vorbește-mi despre Botticelli
de Tristan Tzara
*
Când îndrăgostiții își vorbesc
printre arbori,
și pe mii de străzi nefericite,
când iedera o îmbrățișează
ca pe un cânt,
când află harul
în spicele răvășite
și-n floarea pomilor înaltă,
când iubiții gem
ei stăpânesc pământul
și-aproape sunt de Dumnezeu
ca sfinții în extaze.
Când îndrăgostiții vorbesc despre moarte
ei vorbesc despre viața veșnică,
conversând într-un fin esperanto
știut numai de El.
Graiul lor pângărește,
dar cheamă harul infinit
al unei mari iertări.
din Ballate non pagate („Balade fără plată”, 1995)
traducere de Dana Barangea
Râde Valentina, râde
stând jos pe divan,
zice că are o altă perucă
pentru orice ocazie, că uneori
îi scapă din mână obiectele,
„parestezie se numeşte” chestia asta,
dar în fond lucrurile stau bine unde sunt,
şi pentru orice nevoie are îngeri de pază
în tot cartierul. De fapt cancerul e un fleac
mizerabil, zice, îşi aprinde o ţigară
şi-mi arată fotografii, e fericită.
„O să mor de cancer,
dar nici vorbă de depresie” şi-apoi
povesteşte despre nişte stranii lichide
ce-i ies din picioare,
de câte ori se duce la toxicolog.
„Eşti un soi de Isus” îi zic, nu-ţi lipseşte
decât o Magdalenă să ţi le şteargă...”
ea continuă să râdă.
Râde Valentina, râde,
nu ştie că ochii ei sunt mai luminoşi
decât o întreagă amiază la Roma.
versuri de Piergiorgio Viti
(ipohondrul)
Dumnezeule mare
cu ce m-ai pricopsit:
ochii mi-i simt injectaţi
pieptul, o scobitură
uită-te la ea,
se văd coastele,
ramuri
veştede pe veci,
iar creierul mi-e o vizuină
a fantasmelor ce mă bântuie.
Oriunde,
numai să fiu departe de-acest trup,
să mă lepăd de el, să mă dezbar de el
aşa cum fac pe câmpuri
şerpii de apă.
de Piergiorgio Viti
aĵeto
stau amorțit în vechea cancelarie
și vorbesc limba mărțișoarelor
în timp ce împart
potcoave
coșari
ghiocei
calm
calm
calm
aov
