Copilul ca metafora
Copilul impinse barca glasului sau firav
Sa afle pana unde poate ajunge. Plutea
Fara el, in voia sortii, printre sloiuri
de gheata.
Un glas vulnerabil pe o mare indiferenta,
Care-si intoarce spatele urias, incolor.
Oare cum i s-ar auzi
La pol, unde atatia si atatia s-au
prapadit deja?
Pe sub gheturi, pestii urlau la pruncii
De curand inecati. Balenele plescaiau
fornaind
A dezaprobare. Creaturi cu dinti isi
dezlantuiau
Puterile, iar vocile lor se inaltau inspre
cer
Precum cladirile. Parca toata lumea ii era
impotriva
Si un glas firav de copil, ca al lui, era
sortit pieirii,
Fiindca pe intinderile arctice n-ai nici o
sansa
Si toate, chiar si dragostea, ingheata si
dispare
Sau se crapa in doua cand se lasa noaptea
cea lunga.
Dar ea era atenta la copilul cu glas din
adanc. Isi infofolise
Bine urechile. Totusi uite: si acolo, si
aici!...
L-a auzit si s-a lasat in jos cu ostiile
Neclintite pe deasupra apei. Stii, mama,
Ce frica mi-e de gerul de la polul nord?
Metafora
Fiului tau plange. Ai grija...
de GEORGE SZIRTES
