ANIVERSAREA ROLURILOR REALE SI IMAGINARE CU PABLO PICASSO
Pe nimeni nu vei putea lua în coarne,
Prietene taur, ce vei muri peste douăzeci de minute.
Exact peste douăzeci de minute. (La 17:20)
Lupta ta cinstită cu coarnele, va fi trădată,
Împunsul tău va fi înşelat.
Ai năvălit ca o furtună în arenă,
Care miroase de pe acum a sânge - sângele tău.
Cerul e înnorat. Arena e o retină ce se dilată.
Toată lumea aceasta complice, care priveşte.
Iată, te-ai repezit în calul cu ochii legaţi,
Blindat cu apărătoare, pe burtă.
Dai să-l iei pe sus. Şi călăreţul, în armură,
Ţi-a înfipt suliţa în greabăn. Apasă puternic,
O scoate şi-o înfige din nou,
În timp ce tu, naiv, te căzneşti să răstorni
12 centimetre de oţel!...
Sângele ţâşneşte ca o arteziană, dar nu simţi nimic.
De câteva ori ţepuşa face volte prin aer.
Eşti înfierbântat, nu te doare.
Eşti momit spre un alt picador.
Te răzgândeşti. Alergi ca un viscol prin arenă,
Cu floarea ta roşie pe spinare. A ieşit şi soarele din nori
Şi îţi văd ochii, încă limpezi.
Te simţi puternic... Ce faci? Sări peste parapet?
Nu mai intra în această capcană de lupi! Te implor!
Nu va fi o luptă cinstită!
Arma ta sunt mândrele ţepuşe de os, dar ei to vor păcăli,
Dându-ţi să împungi mereu
Reapariţia ta opreşte respiraţia.
Te dor picioarele de la săritură, dar încă alergi vijelios.
Apar gonacii, fiecare cu câte două săgeţi agere,
Primul ţi le-a şi înfipt, foarte artistic, în spinare.
Nu face nimic, ai multă forţă în tine.
O mică zgârietură, crezi.
Răscoleşti nisipul cu copitele.
Iar ni s-au întâlnit ochii.
Citesc un fel de nedumerire în aceste mari stele aburite:
"Ce joc o mai fi şi ăsta?"
În spinare ţi se tot sădesc, din fuga armăsarului, săgeţi,
Care fâlfâie ca nişte aripioare.
Îmi vine în minte taurul înaripat... asirianul taur înaripat.
Dai să-l ajungi când pe unul,
Boncăluind şi răscolind nisipul
Gâfâi... Ah, ai scos limba! Dar ce să fie?
E înăbuşală pe lumea asta, aşa-i?
Parcă te strânge puţin arena...
Devenită prea mică. Ce sunt aplauzele astea?
Se apropie matadorul, cu sabia ascunsă în capă.
Vă priviţi în ochi. Prudenţă! Are faima de-a hipnotiza adversarul.
Asalturile îţi sunt tot mai dese şi mai stângace.
Ceva aproape comic. El zice: "Ole!", îţi fâlfâie
Basmaua şi tu te repezi ca tontul, iartă-mi cuvântul.
El s-a răsucit pe călcâie şi te-mbie în partea cealaltă
Tu vii cu viteză şi iar dai buzna... în dreapta... în stânga
Ceva chiar caraghios, zău!... Dă-ţi seama, fiinţa lui Dumnezeu!
Eşti cam obosit... Nu face greşeli!
La câţiva centimetri de cârpa roşie a matadorul cu spada
Ascunsă... Te-a ocărât... Te-a făcut... bou! Ia-l în coarne..
Dacă n-aţi fi atât de geometrici în mişcări,
Dacă, din greşeală, v-aţi răpune mereu călăii,
Obiceiul acesta barbar s-ar dace naibii.
Dar tu nu vrei să greşeşti...
Voi, taurii, sunteţi cinstiţi,
Vă ţineţi de legi fixe...
Aşa cum ne repezim şi noi, în aceleaşi iluzii, de veacuri.
Matadorului i se aduce altă spadă, mai tăioasă.
Tu te dai câţiva paşi înapoi. El te insultă, iar se strâmbă la tine.
Dai să faci un pas înainte şi te opreşti...
Scurmi nisipul cu copitele din faţă.
El ridică spada, fixând un punct din spinarea ta, arcuită,
Ah, a împlântat oţelul tot, cu sete!
Mânerul lucios, rămas afară, pare un ţăruş pe păşunea
Aplauze frenetice, care se prelungesc.
"Muerto", şopteşte cineva, lângă mine, transpirând de admiraţie
Aş!... Ai îngenunchiat, totuşi...
Rămâi ca la o rugăciune a taurilor, cuprins de-o inexplicabilă Sfârşeală. Ce faci? Te ridici?
Dar asta e o adevărată minune!
Te salţi, zimbru, zdravăn, ca şi când n-ai avea în superbu-ţi
Trup o lungă fâşie de sabie.
Ea ţi-a trecut prin inimă, ţine minte!
Călăul tău a bun meseriaş.
Vezi mii de petice vişinii... sute de pânze roşii..
Te mai repezi în una, la întâmplare.
Trage din tine sabia, ca dintr-o teacă.
Cazi din nou... De data asta te răstorni...
Mai zăreşti o clipă lama unui pumnal, care te va face
Delir în tribune... Aplauze şi iar aplauze... auzi?
Toţi tropăie din picioare, fluieră, a preaslăvit viteazu-ţi călău
Numai eu sunt de partea ta şi plâng.
Tu nu ştiai că vei muri, tu nu ştii c-ai murit,
Tu, animal simplu, superbă zeitate...
Animal perfect, care împungi himere...
Au venit cei trei cai mortuari,
Eşti legat de-o tânjală...
Vitele de povară se opintesc şi te scot târâş... Goarne, chiote, bâlci...
Falnica-ţi năvală de la-nceput a caricaturizată de aceşti
Căluţi, care se opintesc să te scoată-n viteză...
Auzi? el încă mai e aplaudat, el care face acum temenele...
Viaţa ta - vijelie care s-a îndepărtat de tine...
Toţi te-au şi uitat, privind lacomi cum se greblează nisipul
Aplaudându-l îndelung pe călău.
Numai eu sunt de partea ta şi mă tulbur şi plâng...
poezie de Marin Sorescu (august 1982)
------------------------------------------------------------------------------------ -
Titlul original: La Corrida
Stilul: Post-Impresionism
Mod de realizare: Ulei pe pânză
Unde se găseşte: Colectie privata
Pablo Ruiz y Picasso, cunoscut ca Pablo Picasso (pronunţie în spaniolă: /ˈpaβlo piˈkaso/; n. 25 octombrie 1881, Malaga – d. 8 aprilie 1973, Mougins/Cannes) a fost un artist plastic spaniol. Picasso nu s-a putut mulţumi în viaţă cu un singur rol. Va juca multe, reale şi imaginare, dar pe toate cu aceeaşi pasiune. A fost andaluz şi catalan, spaniol şi francez. A fost un copil genial, la Paris un străin "iresponsabil", din cauza căruia însă cartierul Montmartre a intrat în legendă. A fost un amant pasional, soţ şi tată. Dar mai presus de orice, a fost cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeştri ai penelului, care a rupt definitiv cu convenţiile stilului iluzionist şi figurativ, dominant încă din perioada Renaşterii. Aşa cum tablourile cubiste au descompus realitatea, şi opera lui Picasso este o oglindă care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea şi totodată viaţa particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumuseţea şi eroismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică - pictură, sculptură, poezie, desen, grafică, ceramică reflectă multilateralitatea creaţiei lui Picasso care trăieşte pentru artă şi prin artă.
