Zeul luminii , Apollon cu plete de
aur , s-a născut pe insula Delos. Leto , mama
lui , prigonită de zeiţa Hera , nu-şi găsea adăpost nicăieri. Urmărită de
balaurul Python , trimis de Hera , ea rătăci prin lumea largă şi la urmă se
ascunse pe insula Delos , care pe atunci
plutea pe valurile mării furtunoase.
Legenda spune că tânărul Apollon ,
scântâietor ca lumina fulgerului , zbura pe cerul albastru , ţinând lira în
mâini şi arcul de argint pe umeri .Mândru şi plin de voioşie , el zbura la mari
înălţimi deasupra pământului , ameninţând tot ce era rău , tot ce era zămislit
de întuneric. Zeul Apollon – strălucitor şi plin de voie bună – a cunoscut şi
amărăciunile , a fost şi el lovit de nenorocire. Aceasta s-a întâmplat după ce
l-a răpus pe Python.
Cum stătea el mândru de isprava
făcută lângă trupul monstrului pe care-l doborâse cu săgeţile , văzu alături pe
Eros – tânărul zeu al iubirii , care îşi întindea arcul de aur. Râzând Apollon
îi zise:
– La ce îţi foloseşte , copile , arma ta înfricoşătoare ? Lasă-mă mai bine pe mine să arunc săgeţile de aur , cele fără greş , cu care am ucis chiar acum pe Python.Nu cumva îţi trece prin minte să te măsori cu mine , care am mare faimă ca aruncător de săgeţi?
– La ce îţi foloseşte , copile , arma ta înfricoşătoare ? Lasă-mă mai bine pe mine să arunc săgeţile de aur , cele fără greş , cu care am ucis chiar acum pe Python.Nu cumva îţi trece prin minte să te măsori cu mine , care am mare faimă ca aruncător de săgeţi?
Jignit , Eros îi răspunse cu
mândrie:
– Săgeţile tale , zeule Apollon ,
nu dau greş niciodată , ele doboară totul , dar săgeata mea are să-ţi vie şi
ţie de hac.
Eros îşi întinse aripile aurii şi
, cât ai clipi din ochi , se ridică pe înaltul Parnas. Acolo , scoase din tolbă
două săgeţi : pe una , care răneşte inima şi trezeşte dragostea , i-o înfipse
în inima lui Apollon , iar pe a doua , care ucide dragostea , o trimise în
inima nimfei Dafne , fiica lui Peneios , zeul unui râu.
Apollon o întâlni într-o zi pe
Dafne şi se îndrăgosti de ea. Dar nimfa , cum îl văzu pe Apollon cel cu plete
de aur , fugi de el ca vântul, căci săgeata lui Eros , ucigătoare a dragostei ,
îi străpunsese inima. Zeul alergă pe urmele ei.
– Opreşte-te , frumoasă nimfă ,
strigă Apollon , de ce fugi de mine ca o biată mioară fugărită de lup? Zbori de
parcă ai fi o porumbiţă ce fuge de vulturi. Doar nu-ţi sunt duşman! Priveşte ,
ţi-ai rănit picioarele în spinii ascuţiţi ai mărăcinişului! Te rog ,
opreşte-te! Doar nu sunt un păstor muritor de rând , ci Apollon , fiul lui Zeus
, stăpânul tunetelor.
Frumoasa Dafne fugea însă tot mai
iute. Atunci începu să alerge şi Apollon , de parcă ar fi avut aripi. Se
apropie tot mai mult de ea.Î ncă puţin şi o ajunse! Dafne îi simţi răsuflarea.
Puterile o părăsiseră şi , istovită , îl chemă în ajutor pe tatăl său , Peneios:
– Tată , scapă-mă! Şi tu , pământ
, deschide-te şi înghite-mă! Luaţi-mi înfăţişarea ce am , căci numai suferinţe
îmi aduce!
Cum rosti cuvintele acestea ,
toate părţile trupului îi înţepeniră. O coajă de copac îi acoperi făptura ,
părul i se prefăcu în frunziş , iar braţele , înălţate spre cer , se
schimbaseră în ramuri. Apollon zăbovi îndelung , îndurerat , în faţa laurului (
dafinului ).În cele din urmă zise:
– Fie dar ca numai din verdeaţa ta
să fie împletită cununa ce-mi va împodobi fruntea şi numai frunzele tale să fie
de azi înainte mândră podoabă a kitharei ( lirei) şi tolbei mele! Frunzele tale
să nu se ofilească niciodată şi tu să rămâi de-a pururi verde!
Parcă în semn că-i împărtăşeşte
vrerea , laurul îi răspunse lui Apollon foşnind lin din ramuri şi înclinându-şi
vârful înverzit.
Apollon este unul dintre cei mai
vechi zei ai Greciei. În cultul lui s-au păstrat urme vizibile de totemism. De
exemplu , în Arcadia oamenii se închinau lui Apollon înfăţişat în chip de
berbec. La început , Apollon era zeul turmelor.Treptat el a devenit zeul
luminii. Mai târziu , a început să fie considerat protectorul coloniştilor , al
coloniilor greceşti ce se întemeiau , iar apoi ocrotitorul artelor , al poeziei
şi al muzicii. În afară de aceasta , Apollon a fost şi zeul care a prezis
viitorul. În toată lumea antică se bucura de mare faimă templul lui Apollon din
Delfi , în care făcea preziceri Pitia. Bineînţeles că prezicerile erau făcute
de preoţi care ştiau bine tot ce se petrece în Grecia şi erau ticluite în aşa
fel , încât puteau fi interpretate în mai multe feluri.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Pictor: Giovanni Battista Tiepolo
Titlul: Apollo si Daphne
Titlul original: Apollo and Daphne
Data: 1743 - 1744
Stilul: Rococo
Mod de realizare:ulei pe panza
Dimensiunea: 79 x 96 cm
Unde se gaseste:
Date despre pictor:
Giovanni Battista
Tiepolo, cunoscut şi sub numele Giambattista Tiepolo, (n. 5 martie
1696, Veneţia – d. 27 martie 1770, Madrid) a fost un pictor baroc, tatăl
pictorilor Giovanni Domenico Tiepolo şi Lorenzo Tiepolo.Giambattista Tiepolo
s-a născut în Veneţia, fiind al şaselea copil al căpitanului de marină Domenico
Tiepolo şi al soţiei sale Orsetta. În timp ce numele de familie aparţinea unei
clase nobile, tatăl lui Giambattsta n-a pretins o descendenţă nobilă. Viitorul
artist a fost botezat în biserica din oraş (S. Pietro di Castello) sub numele
de Giovanni Battista, în onoarea naşului lui, un nobil veneţian pe nume
Giovanni Battista Dorià. Tatal lui Giovanni Battista a murit la un an după
naşterea lui, lăsând-o pe Orsetta într-o situaţie proastă din punct de vedere
financiar. Giambattista a fost iniţial elevul lui Greogorio Lazzarini dar în
munca lui este influenţat foarte tare de contemporanii mai în vârstă cum ar fi
Sebastiano Ricci şi Giovanni Battista
Piazzetta. La 19 ani, Tiepolo şi-a terminat prima mare diplomă,
Sacrificiul lui Isaac (acum în Academie). A părăsit studioul Lazzarini în 1717
şi a fost acceptat în asociaţia pictorilor “Fraglia”. În 1719, Tiepolo s-a
căsătorit cu Maria Cecilia Guardi, sora unor doi pictori veneţieni contemporani
Francesco şi Giovanni Antonio Guardi. Împreună cu soţia sa, Tiepolo a avut 9
copii. Patru fiice şi trei fii au supravieţuit copilăriei. Doi dintre fii,
Domenico şi Lorenzo, au pictat cu el în calitate de asistenţi şi au realizat o
faimă independentă. Al treilea său fiu a devenit preot.Un nobil din oraşul
Friulan, din UDINE, Dionisie Delfino, l-a însărcinat pe tânărul Tiepolo cu
decorarea în frescă a capelei şi palatului (1726 – 1728). A fost o realizare
revoluţionară, folosind tonalităţi deschise inedite şi tehnici aerisite.
Integrează maniera de tip Sebastiano Ricci în paolesca. Tiepolo s-a distanţat o
singură dată de la chiaroscuro tipic stilului Baroc dar a păstrat grandoarea
teatrală a Rubens.
Este considerat de către mulţi ca şi un pictor prototip al mişcării decorative
italiene Rococo al secolului 18-lea. Prima capodoperă a lui Tiepolo în Veneţia
a fost un ciclu de pânze enorme pictate pentru a decora o cameră mare de
recepţie a lui Ca’ Dolfin, Veneţia (ca. 1726–1729), picturi ce înfăţişau
bătălii antice şi victorii. După 1750, Tiepolo şi-a stabilit cu fermitate o
reputaţie de la un capăt la altul al Europei şi însoţit de fiul sau
Giandomenico a călătorit la Würzburg fiind solicitat de catre Inaltul Episcop
Karl Philipp von Greiffenklau în 1750 unde s-a stabilit timp de 3 ani executând
picturi pe tavanul palatului New Residenz. Pictura lui de pe importanta casă a
scării este cea mai mare frescă pe tavan din lume (677 mp) şi a fost terminată
împreună cu fiii săi Giandomenico şi Lorenzo. Alegoriile lui despre planete şi
continente îl înfăţişează pe Apollo, îmbarcându-se pe cursa lui zilnică;
zeiţele din jurul lui simbolizează planetele; figurile alegorice de pe
coronament reprezintă cele 4 continente, incluzând şi America. În 1753 s-a
întors în Veneţia, unde a fost ales Preşedinte al Academiei Padua.În Spania, a
întâmpinat gelozia şi asprimea opoziţiei lui Anton Raphael
Mengs. Tiepolo a murit în Madrid la 27 Martie, 1770. După moartea
sa, s-a ridicat puternic Neoclasicismul iar prăbuşirea post-revoluţionistă a
condus spre declinul încet al stilului Tiepolo.
