Aniversare Hortensia Papadat Bengescu - Femeia in faţa oglinzii

ANIVERSARE HORTENSIA PAPADAT - BENGESCU

Femeia in faţa oglinzii

Cu privire la muzică, ştii ce-mi vine în minte? Fiecare din noi e un instrument, fiecare suflet are sunetul lui. Aşa, de pildă, unii au o vioară... alţii un pian discordat... alţii o mandolină... unii castaniete... celălalt un cimpoi, un trombon, o chitară... Alţii gramofoane, adică sunt veseli, trişti sau sensibili, numai pe plăcile altora; mai sunt şi fluiere, piculine, sunt şi ţiuitori de moşi... Închipuieşte-ţi un suflet care ar suna ca toba mare! Sunt şi harfe minunate ca sufletul tău, Alina...! Al meu are două instrumente, fireşte două. Am statornicit că trăiesc dublu: un fluier duios, care cântă în mijlocul naturii, cântă o doină simplă, molcomă, armonitoare... şi când sunt între oameni, o orchestră complicată, dureroasă, tumultoasă. Să porţi mereu, sau aproape mereu o orchestră în tine, e obositor, nu e aşa, amica mea? Sunt şi zile când cântă divina armonie a vreunui solo minunat... sunt şi astfel de zile- puţine, rare. Mi-aduc aminte de unele... Ce proastă sunt azi... îmi vine să plâng fără pricină... Am aşa zile fluide. Dar tu? Ce întrebare! Tu nu, tu eşti cuminte.
Da... sunt şi ceasuri bune. Să le lăsăm să doarmă... să nu le deşteptăm. Să nu ne turburăm singuri sufletul. Să nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufiş parfumul, să nu ne rătăcim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie... să nu cercetăm colţurile de văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun suspin să cadă... să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde am auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul... Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire. E o durere zadarnică. Nu mai găsim- nu se mai întoarce- acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sânge în piept şi obraz, aşa cum a fost nu mai reînvie. Trebuie să ţi-o spui cu putere, numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile odinioară căzute din mila drumului.
Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalţe şi să coboare ca jocurile mării! Ce obositor cântec! Adesea mă doare trupul de truda lui...
Prin ce greşeală s-au închis în mine aceste melodii, care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat ca un şipot prins între stânci fără să se poată scurge! Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care s-a creat, de ceea ce a fost în ea de lanţul nesfârşit al eredităţilor?
De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are vină?

de Hortensia Papadat Bengescu



--------------------------------------------------------------------------------------- -
Pictor: François-Joseph Navez
Titlul: Grup muzical
Titlul original:
Data:1821
Stilul: Neoclasisism
Mod de realizare:ulei pe panza
Dimensiunea: 47 x 36 cm
Unde se gaseste:

Date despre pictor:

François-Joseph Navez (16 noiembrie 1787 – 12 octombrie 1869), pictor francez neoclasic. A lucrat mai ales la Bruxelles.

Dupa ce a urmat pentru un timp cursurile de arta la Academie des Beaux-Arts din Bruxelles, castigand premiul intai la editia din 1812 a Salon Ghent, Navez a primit o bursa care i-a permis sa ajunga la Paris. Aici a fost elevul pictorului neoclasic Jacques-Louis David, revenind la Bruxelles in 1816, cand profesorul sau fusese exilat acolo. Influentat profund de David, mai ales in tehnica si naturalism, Navez a fost si un mare admirator al lucrarilor lui Jean-Auguste-Dominique Ingres, descoperite in perioada petrecuta in Italia intre 1817 – 1821.

Dezamagit la intoarcerea in Bruxelles de faptul ca era considerat de negustorii de arta doar un portretist si minor pictor de gen, Navez s-a dedicat picturii istorice. Chiar daca faptul ca fusese elevul lui Jacques Louis David nu il facea prea apreciat in Bruxelles, unde era la mare moda romantismul, artistul a reusit totusi sa se impuna. In jurul anului 1830 a devenit director al Academiei din Bruxelles, adoptand temporar un stil marcat de romantism, dar in 1851 nu reusea sa se obisnuiasca deloc stilului realist promovat la Salonul de la Bruxelles. A renuntat ca atare sa mai participe la expozitii, continuand totusi sa picteze si a demisionat din postul de la Academie in 1859. Tot mai bolnav, orbeste si isi pierde partial auzul, asa ca in ultimii ani de viata se multumeste sa corespondeze cu diversi prieteni, artisti si dealeri, dictandu-si scrisorile. Aceasta bogata corespondenta s-a dovedit ulterior o importanta sursa de informatii despre viata artistica de la jumatatea secolului XIX.