Gustav Klimt - Sarutul

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A SĂRUTULUI

Sărutul

Vederea lumii se-ndumbrea, cand noi
ne sarutam in piete si in scuaruri
Un aer mat ne-nfasura, si nimeni
nu ne-a lovit vreodata cu privirea.

Doar steaua neagra a parului tau scurt
Imi atingea cu clinchet stins, un umar,
si toti credeau ca bate-n arbori ora
cand soarele apune la amiaza.

Si pasari mari se coborau pe banci
si pe statui, pe cabluri peste iarba...
Luceau intens, presate de-un cer
pe care-l incepea iubirea noastra.

de Nichita Stănescu

-------------------------------------------------------------------------
Arta, toată, e erotică. Nu o înţelege cine o priveşte altfel.
Adevărata relaxare, care m-ar ajuta mult, pentru mine nu există.
(citat din Gustav Klimt)
------------------------------------------------------------------------
Pictor: Gustav Klimt
Titlul: Sărutul
Titlul original: Der Kuss
Data: 1907-1908
Material: Ulei pe pânză
Tehnică: Art Nouveau (Modern)
Dimensiuni: 180 x 180 cm
Deţinător: The Österreichische Galerie Belvedere, Vienna, Austria
Date despre pictor:
Gustav Klimt (n. 14 iulie 1862, Baumgarten, Viena - d. 6 februarie 1918, Viena), a fost un pictor și decorator austriac, lider al avangardei vieneze și unul din fondatorii Secesiunii vieneze. Arta lui a contribuit în mare măsură la izbucnirea uneia din cele mai mari revoluții din istoria artei.
Descriere tablou:
Ce reprezinta Sarutul?
De-a lungul timpului au existat numeroase tentative de a afla identitatea femeii misterioase si totodata fascinante pe care Klimt a zugravit-o in „Der Kuss" (Sarutul). Au fost vehiculate mai ales doua nume: Emilie Flöge, marea iubire a artistului si Adele Bloch-Bauer. Insa trasaturile personajului feminin din tablou se aseamana cu cele ale multor femei pictate de Klimt, fiind astfel imposibil de determinat cine a fost modelul pe care artistul l-a schitat in scena sarutului.
Tabloul infatiseaza doi indragostiti imbratisati, uniti printr-un sarut si ramasi parca inmarmuriti pe un mirific covor de flori. Barbatul pare sa isi aplece fata spre chipul femeii, care asteapta, lipita de trupul lui, sarutul. Trupul barbatului este zugravit in maniera ornamentala, Klimt folosind linii drepte si figuri geometrice, in timp ce trupul femeii este redat prin linii mladioase, line, iar vesmantul ei este decorat in culori calde si modele florale. Cei doi indragostiti ramasi nemiscati, ca doua statui, sunt invaluiti intr-o aura realizata din petale de aur. Doar picioarele lor ies de sub lumina calda ce ii invaluie si se infig parca in covorul de flori, intr-o ultima incercare de a se ancora in realitate si a nu se pierde in lumea dragostei lor. Contempland insa scena sarutului, ne dam seama ca incercarea indragostitilor de a nu se desprinde de lumea in care traiesc a esuat, ei par sa se fi inaltat mult deasupra lumii noastre, plutind intr-un univers lipsit de timp si spatiu, un fel de taram paradisiac, zugravit intr-o maniera care aminteste de decorul auriu al mozaicului bizantin.
In anul 1908, cand Klimt a prezentat pentru prima data acest tablou, Galeria Austriaca l-a achizitionat pe loc, direct din expozitie. "Der Kuss" (Sarutul) este astazi opera centrala a celei mai mari colectii de lucrari ale lui Gustav Klimt, aflata la Galeria Austriaca din Belvedere Superior, in Viena.

Ju Duoqi - „Ziua de naştere a vinetelor”, interpretare după ” Zi de naştere ” de Marc Chagall

Pereche (De ziua ta)

De ziua ta norocul ti-l descantec
De ziua ta eu iti doresc senin
De ziua ta - viata fie-ti cantec
Iubita mea din Pontul Euxin.

De ziua ta - garoafe prin cuvinte
De ziua ta - un fericit camin
De ziua ta ti le doresc fierbinte
Iubita mea din Pontul Euxin.

De ziua ta tu esti aici, in mine
Cu falfairi rotunde si fluide
Iubirea mea subjuga, nu ucide...
Pereche de pe maluri Euxine.

de Romeo Morari

--------------------------------------------------------------------------------
Autor: Ju Duoqi
Titlul: „Ziua de naştere a vinetelor”, interpretare după ” Zi de naştere ” de Marc Chagall
Artista chineză Ju Duoqi creează imagini cu ajutorul legumelor. Reproduce picturi celebre, folosind varză, ceapă, ardei, cartofi, roșii și alte legume, iar apoi fotografiază rezultatul muncii ei. Unele legume sunt în prealabil tratate, fierte, uscate sau prăjite, pentru a obține diverse nuanțe și materialități. Ultimele legume care ajung pe tablou sunt cele mai perisabile.
Ju Duoqi s-a născut în 1975 în Chongqing, a absolvit Institutul de Arte Plastice Sichuan. A lucrat ca designer de site-uri şi jocuri pe calculator. Ideea de a crea picturi din legume i-a venit în vara anului 2006, atunci când făcea ornamente din boabe de mazăre. De atunci, ea creează două toblouri pe lună, pe care le vinde de la $ 1000 la $ 2000.
La expoziţiile ei pot fi văzute „Libertatea conducând legume pe baricade” (varianta celebrei picturi a lui Eugene Delacroix), „Conopidă Monroe” (versiunea portertului pop a lui Andy Warhol) şi alte reproduceri legumicole după Gustav Klimt, Edvard Munch, Leonardo da Vinci, Van Gogh.
Potrivit lui Ju Duoqi, selecţia legumelor pentru tablouri ține de subiectul acestuia. Deci, pentru „Castraveţi pe Volga”, replică după Ilya Repin („Barcagii pe Volga”), artista a folosit un sos de castravete amar care, susține ea, armonizează cu transpirația barcagiilor.

Paolo Uccello - Vânătoarea nocturnă

ZIUA PAOLO UCCELLO

Vânatul cerbului

Imaginea arată pădurea într-o marne
Sălbatică, mocirle şi lemn călcat de fiare.
Un vânător, la pândă, priveşte cum apare
Şi cum înaintează prin sihlă zece coarne.

de Thomas Braun

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Paolo Uccello - Vânătoarea nocturnă
Data: 1460
Stilul: perioada timpurie a renașterii
Media: Ulei pe pânză
Dimensiunea: 73.5 x 177 cm
Ashmolean Museum, Oxford, UK
Vânătoarea (nocturna?!), pictata in 1470, este de fapt o intoarcere totala spre gotic si intr-un fel o renegare a renascentismului pe care il adoptase dupa perioada venetiana. Poate o razbunare pe noile generaţii de pictori, care il considerau anacronist batran.
Vânătoarea este ultima compoziţie a lui Uccello, executată în tempera pe lemn. Uccello redă cu o deosebită sensibilitate jocul fin şi animat al luminilor din desişul pădurii. Pictorul utilizează o paletă bogată a culorii verzi, de la pastel la cele mai închise tonalităţi. Se inspiră mult din gotică şi din tradiţiile pictorilor de miniatură. Pentru a obţine efecte de lumină, foloseşte plăci de aur. Cu trecerea timpului, aurul şi-a pierdut strălucirea, culorile de verde s-au întunecat. Cerul, ultramarin la început, a devenit de culoarea cernelii – de aceea multă vreme s-a crezut că tabloul reprezintă o vânătoare nocturnă.
Paolo Uccello este dupa parerea mea unul dintre cei mai importanti pictori pe care i-a avut Italia. Impartit intre tranzitia filozofica, sociala si artistica, isi traieste idealurile cu o forta sentimentala pe care numai maretia talentului sau o poate descrie. Penduland intre doua curente artistice complet diferite el rosteste prin pictura sa un adevar transcedental – arta nu poate fi catalogata arbitrar de nimeni niciodata. O adevarata capodopera artistica contine putin din toate traditiile si innoirile tuturor timpurilor.
Paolo Dono di Pratovecchio zis Uccello (n. 15 iunie 1397, Florența - d. 10 decembrie 1475, Florența), pictor italian din perioada timpurie a Renașterii florentine. Stăpânirea artei perspectivei, care era o mărturie a epocii și care s-a manifestat în mod deosebit în opera sa, îl situează printre cei mai importanți pictori renascentiști italieni ai secolului al XV-lea. Cu toate acestea, stilul lui Uccello este încă îmbibat de arta gotică târzie, încât artistul este considerat ca fiind ultimul reprezentant al acestui stil internațional în pictura italiană.

Paul Gauguin - De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?

ZIUA PAUL GAUGUIN

Legea morţii

Legea morţii trebuie împlinită,
închid ochii, îmi închipui cum ar fi,

Să mori, să dormi, vorba lui Hamlet.
Dar trupul doare. Ochiul vede. Încotro?

Către niciunde. Nu ştim de unde venim,
unde ne ducem. Tahiti spune tot, Tahiti ştie.

Roşul violent al lui Gauguin. Iubiri bolnave.
Ce să-mplinim şi cum? Răspunde.

Să nu atingi inima, mâinile celor ce mor.
Copilăria rămasă pe smalţul cadranului de ceas.

Un surâs ne poate scăpa de dureri, chiar şi ironic.
Mater dulcissima, ce bine te vede cel care pleacă, ce bine...


poezie de Boris Marian Mehr

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Paul Gauguin - De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?
Original Title: D'ou Venons Nous / Que Sommes Nous / Où Allons Nous
Data: 1897; Punaauia, French Polynesia
Stilul: Post-Impresionism
Period: a doua perioada in Tahiti
Media: Ulei pe panza
Dimensiunea: 374.6 x 139.1 cm
Museum of Fine Arts, Boston, MA, USA

DESCRIERE
Paul Gauguin a terminat tabloul ”De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?,” a luat o cutie cu otravă, și s-a dus să moară în munți. Una din caracteristicile ascunse a picturii este că ea nu ”se citește” de la stânga la dreapta, dar invers, ca textele cabalistice, de care Gauguin se interesa foarte mult.
#1 Copilul care doarme simbolizează sufletul uman la încarnarea pământească. Criticul de artă Marina Prokofieva a spus că ”Gauguin a fost pasionat de teosofie mistică. El credea că sufletul omenesc, înainte să coboare în lumea materială, se afla în ceruri, în corpul unui infant.”
#2 Câinele – un simbol a necazurilor care-l așteaptă pe om, pe pământ.
#3 Cele trei femei reprezintă prima etapă a sufletului în trupul uman, până la procesul de auto-cunoaștere.
#4 Bărbatul care culege fructul din pomul binelui și răului – un simbol de trezire în om a dorinței de a înțelege misterele universului. Teosofia lui Gauguin spunea că dorința de descoperire a tainelor universului se găsesc în fiecare din noi inițial. Doar că în cineva această dorință se trezește, iar în alții nu.
#5 Figura cu mana pe cap reprezintă a doua etapă de dezvoltare a sufletului uman, atunci când vine vorba de disperarea, de incapacitatea de a găsi răspunsuri la ”întrebări îndelung discutate” ale existenței umane.
#6 Două figuri în roșu. ”În acest tablou – spune Marina Prokofiev – ele reprezintă a treia etapă de dezvoltare mentală, atunci când o persoană dobândește capacitatea de a analiza. Aceste figuri sunt doi înțelepți, care-și mărturisesc gândurile reciproc.”
#7 Pasărea – un simbol al căii spirituale luate de Gauguin din arta egipteană.
#8 Femeia în negru simbolizează sufletul la cel mai înalt stadiu de dezvoltare, atunci când el înțelege sensul întrupării lui. Este necesar ca inima ta să se întărească în durere. ”Femeia în negru este tristă, dar calmă -comentează Marina Prokofiev – deoarece ea a descoperit că suferința, la care sunt condamnați toți în această lume, va fi recompensată în viața de apoi, pentru cei care aleg calea spirituală, cu pace și bucurie.
#9 Izvorul – simbolul eternității.
#10 Statuia zeității reprezintă speranța învierii în cer a sufletului eliberat.
#11 Figura adolescentului simbolizează nivel rudimentar de dezvoltare a sufletului, la cei care dorința de auto-realizare a rămas doar la nivelul dezvoltării trupului.
#12 Capra, pisoiașul și puiul de câine – aceste lucruri, după spusele lui Gauguin, sunt simboluri a existenței lipsite de griji, în care se află împărăția naturii, care nu știe de chinurile căutarii spirituale.
#13 Nudul – un simbol de plăcere senzuală, după care aleargă cei care trăiesc după legile lumii materiale.
#14 Femeie în vârstă simbolizează trupul sortit morții. ”Sufletul ei nu evoluează – povestește Marina Prokofiev – și este condamnat la o existență amorfă, fără să știe de chinuri, dar nu cunoaște nici bucuriile.”
#15 Pasărea cu șopârla în gheare – după cum spune Gauguin, acest lucru este inevitabilul sfârșit -moartea.
Și punctul #16 denumirea tabloului în limba franceză ”D’ou venons nous? Que sommes nous? Ou allons nous?” Astăzi opera se află în colecția Muzeului de Arte Frumoase din Boston, Statele Unite ale Americii.
La 28 iunie 1895 Paul Gauguin părăseşte din nou Franţa, unde nu se va mai întoarce niciodată. De data aceasta se stabileşte într-o localitate pe malul mării, în Tahiti şi artistul se apucă de o muncă gigantică. Anul 1897 este data de naştere a câtorva capodopere, printre care şi tabloul “De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm?”, care va fi expus un an mai târziu la galeria “Vollard” din Paris, devenind evenimentul major al sezonului.
Gauguin a fost foarte legat de această compoziţie de aproape patru metri, cu caracterul unei picturi murale, considerată ca fiind testamentul său artistic şi spiritual. Gauguin adună şi concentrează aici mare parte a repertoriului său, cu mai multă vigoare decât în tablourile mai vechi. Armonia artistică şi poetică a ideilor sale nu a fost niciodată atât de impresionantă

Sandro Botticelli: Primavara

ZIUA SANDRO BOTTICELLI

Ne desparte doar o primavara…

Privesc de la fereastra
cat de lunga este iarna
fara poezia cuvintelor,
fara muzica frunzelor
in copacul cu doua radacini.
Impletesc firul gandului
care sa ma duca la tine,
pe stanca maslinilor,
langa gardul viu al lendrilor,
de-a lungul drumulul Adriaticii,
pentru a respira aromele amintirilor.
Este frig in inima lui martie,
zeul razboiului intre ieri si azi;
ramane insa calda respiratia visului
crescut pe spatele comorilor tale,
mostenire grea pastrata in izvoare,
in sufletul podului de piatra.
Stau la fereastra si te astept sa-ti spun
ca nu marile si muntii ne despart,
ci parfumul marului cu aceeasi radacina,
al fructelor coapte in aceleasi palme,
zborul liber intre oglinzile a doua ferestre
care sa topeasca anotimpurile
in una singura,
poezie in muzica,
muzica intr-o fantana;
ne desparte doar o primavara
a fluierelor mele ce rasuna de departe…

de Marilena Rodica Chiretu
09.03.2010

===============================================
DESCRIERE
Terminat pe la mijlocul deceniului al optulea al secolului al XV-lea, acest tablou complex, ca un vis, pare să spună o poveste care nu şi-a trădat niciodată în întregime semnificaţia , în ciuda eforturilor a numeroşi istorici de artă aflaţi sub vraja ei. Pictura lungă de trei metri, La Primavera urma să fie plasată deasupra unui pat de zi, lettucio. În ea sînt reprezentate nouă figuri semi-mitice într-o livada de portocali. Pînza pare a invita la o lectură de la drepta spre stînga. În partea dreaptă un mînios zefir înaripat urmăreşte o nimfă, care se îndreaptă înspre prim-planul luxuriant. În centru, zeiţa Venus sau poate o Madonă zîmbeşte enigmatic, cu capul într-o parte şi cu ochii fixaţi asupra privitorului. La dreapta ei sunt trei fecioare, adunate în cerc. Aceste “Trei Graţii” semnificau în astrologie Soarele, Venus şi Jupiter, spunea Ioan. Una din ele aruncă o privire plină de adoraţie unui frumos Mercur aflat în colţul stîng, pe cînd Cupidon o ţinteşte cu săgeata sa. Mercur însa îi întoarce spatele, înălţînd caduceul spre un norişor sau o urmă de fum pe cer. În ciuda multor încercări, nimeni nu a reuşit să ofere o explicaţie satisfăcătoare tabloului. Fusese concepută viziunea ca un omagiu adus lui Marsilio Ficino şi Academiei neoplatoniciene din vremea lui Boticelli, aşa cum au avansat unii, sau a fost alcătuită ca un avertisment dat tînărului Lorenzo Magnificul, pentru că nu se căsătorise cu fata visurilor sale, care a şi murit la un an după ce pictura a fost terminată ? Se referea oare tabloul la vreo formulă alchimică, după cum susţineu alţi comentatori ? Lipsa unui răspuns face ca fascinaţia exercitată de pictură, să nu se diminueze. Singurul lucru clar este că oferă o viziune tulburătoare, înlănţuitoare, a puterii erosului în universul omenesc. Culianu împărtăşea obsesia lui Boticelli pentru figura zeiţei deoarece simţea limpede că această alcătuire de linii, forme, culori, proporţii îi stimula creativitatea, şi, pe de altă parte, o lega de salvarea lui în momentul tentativei sale de sinucidere. Iar Hillary semăna cu Venus din Primavera, şi din cunoscuta Naştere a zeitei şi, orîcîte zîmbete cenzuratoare punea între el şi această convingere, ştia ca ea fusese femeia blondă pe care o văzuse în viziunea sa.
===============================================
Sandro Botticelli: Primavara
Data: 1478
Stilul: Renascentist
Media: tempera , panel
Dimensions: 203 x 314 cm
Sandro Botticelli - de fapt Alessandro di Mariano Filipepi - (n. 1 martie 1445, Florența – d. 17 mai 1510, Florența) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene. Frumusețea și grația figurilor create de el, precizia liniilor și redarea mișcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii. Caracteristic artei lui Botticelli este și faptul că figurile pictate de el prezintă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri ușor melancolice au, în general, o expresie visătoare, Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc. Operele sale, inspirate de teoriile neoplatonice ale lui Marsilio Ficino, animator al "Academiei Florentine", atestă sensibilitatea deosebită și bogata viață lăuntrică a artistului.

Sandro Botticelli: Nasterea lui Venus

ZIUA SANDRO BOTTICELLI

NAŞTEREA LUI VENUS

Taina însăși parcă-o vezi,
Când natura se renaște,
De te uiți, mai să nu crezi:
Un miracol marea naște!..

Scoica blând e clătinată
De zefirul serii dulce
Spuma mării cea curată
Viață dă duioasei prunce.

Și ce zveltă-i, grațioasă!
Pielea albă-i spuma mării,
E eternă, e frumoasă,
De nu poți s-o dai uitării.

De la creștet la călcâie
Părul blond o înfășoară,
Vântul leneș o mângâie
Pe-acea fragedă fecioară.

Lin în scoica aurie
Flori de măr o împresoară,
Iară marea azurie
Cu-a ei valuri o-nconjoară.

Iat-o-ncet pășind în iarbă,
Încântând natura toată.
Marea parcă dă să fiarbă,
Unde-a fost scoica lăsată.

Și se-afundă în pădure
Pe poteci ascunse-n crânguri,
De perfecta ei făptură
Viul totul se frământă.

Iarba pare că o cheamă
Pe-un covor de catifea,
Păsări zboară... Sus pe ramuri
Vin să cânte pentru ea...

Flori plăpânde-i se închină,
Zâna codrilor privește
Frumusețea ei divină.
Codrul joacă, frunza crește...

Ea a fost menită lumii
Etalon de puritate,
Apărând din raza spumei
Venus – o divinitate.

de  Evelina Negară

=============================================
DESCRIERE
Pictura nu înfăţişează naşterea zeiţei frumuseţii din spuma marii, aşa cum a fost descris episodul de clasicul poet Hesiod în Teogonia (ce a reprezentat un punct de pornire şi inspiraţie pentru pictor), ci momentul în care aceasta ajunge la ţărm. Botticelli este totodată influenţat şi de un contemporan al său, Angelo Poliziano. În poemul sau Venus este adusă la mal într-o cochilie de scoică purtată de Zefir, zeul vântului, şi Aura, briza, aflaţi într-o strânsă îmbrăţisare.
Botticelli pictează trupul zeitei în manieră sculpturală, adaugând o tuşa de negru conturului. Carnaţia în tonuri de alb uşor colorat cu galben şi pe alocuri roz, nu este naturală, ci ne sugerează suprafaţa unei statui. Artistul a dorit să confere frumuseţii sale şi aura purităţii totodată, suprapunând o Venus celestă uneia terestre, naturale. Poziţia corpului, cu un picior pe care se sprijină şi celălalt puţin ridicat, crează senzaţia că este extraordinar de uşoară, iar linia curbată a corpului conferă o armonie deosebita compoziţiei. Atitudinea aparent pudică, de acoperire, lasă totuşi privitorul să exploreze corpul personajului. Privirea alunecă dispre chip spre braţe, în special spre cel stâng, datorită formei în triunghi răsturnat a bustului.
Triunghiul este un element evident şi important care structurează după legile armoniei divine compoziţia picturii. Triunghiul după care pictorul a trasat liniile acestei compoziţii are vârful deasupra capului lui Venus şi este format în primul rând din braţele şi corpurile personajelor simbolice care o înconjoară pe Venus.
Triunghiul în artă este un simbol al unitătii, al perfectiunii, pe care îl regăsim desemenea şi în simbolismul Sfintei Treimi din creştinism.
Putem vedea două triunghiuri principale –unul în jurul corpului lui Venus, sugerând perfecţiunea frumuseţii divine care o defineşte pe zeiţă, şi celălalt creat de poziţia încântătoare a braţelor lui Venus care arată că ea deasemenea oferă permanent această frumuseţe copleşitoare. Zeiţa apare exprimându-şi plină de graţie puritatea prin frumuseţea sa exterioară, în timp ce rămâne modesta în ceea ce permite privitorilor să vadă.
Legenda care a inspirat această capodoperă a fost vazută ca un simbol al misterului prin care mesajul divin vine în manifestare, iar Boticelli a urmărit să decripteze acest mit lumii întregi prin viziunea sa artistică valoroasă. Având în vedere aceste semnificaţii, în lumina artei iniţiatice, putem să intuim că artistul atunci când a realizat această capodoperă s-a raportat la Puterea Feminină Sacră care animeză întregul Univers, sau Mahashakti (aşa cum este ea numită în traditţia orientală).
„Mai întâi cerul şi continentele, fundurile mărilor, globul strălucitor al Lunii, focurile radioase ale lui Titan, au fost făcute să existe şi să trăiască de către un suflu tainic ce exista deja înlăuntrul lor (Spiritus intus alit); fiind infuzat într-un anume fel în toate membrele (părţile, zonele) lumii, acest duh mişcă întreaga masă a creaţiei (Mens agitat molem) şi totodată el se amestecă şi este prezent fără încetare în acest mare trup universal“. (Virgiliu, Eneida, VI) Citat preluat din glosarul lucrării Programul planetar de acţiune urgentă „NU APOCALIPSA” de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Atmosfera picturii este dinamică, animată fiind de acest suflu creator. Toate personajele, şi chiar şi celelalte elemente, plutesc…
Venus pluteşte pe valuri şi pe cochilie cu părul răsfirat, Hora, zeiţa anotimpurilor, o întâmpină cu o mantie minunată ce se ondulează complicat şi picioarele sale parcă abia ating solul, trandafirii sunt şi ei purtaţi de vânt (odată cu naşterea Afroditei, spune legenda, a aparut şi trandafirul). Numai trunchiurile copacilor fac legatura cu pământul, însă şi ramurile lor par să fie atinse de briză.
„ În Biblie se vorbeşte întotdeauna despre „suflul“ cel tainic al lui DUMNEZEU care plutea deasupra apelor (Facerea 1-2), precedând ontologic întreaga Creaţie: crearea lumii şi crearea omului, care a dobândit viaţă atunci când DUMNEZEU i-a insuflat-o (sub forma unui astfel de suflu) în nări (Facerea 2,7).” Citat preluat din glosarul lucrării Programul planetar de acţiune urgentă „NU APOCALIPSA” de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Un alt simbol important care apare în tablou și care întăreşte această analogie cu Mahashakti (Puterea Sacră feminină) este scoica care susţine trupul zeiţei.
Din moment ce apa însăşi este un simbol al fertilităţii, scoica fiind un produs acvatic este recunoscută ca fiind un simbol al fertilităţii feminine.
În Grecia antică (a cărei cultură a influenţat puternic arta renascentistă), scoica împreună cu perla erau un simbol al actului creaţiei şi deasemenea o reprezentau pe Suprema Mamă Divină a tuturor zeițelor. (Mahashakti –n.n.)
Deasemenea prezenţa naturii este puternică in pictură, abundând de flori care se regăsesc peste tot în aer şi pe veşminte, trimiţându-ne din nou la simbolismul Supremei Mame Divine.
În încheiere oferim un alt citat sugestiv şi inspirator preluat din glosarul lucrării Programul planetar de acţiune urgentă „NU APOCALIPSA” de profesor yoga Gregorian Bivolaru :
„În stările elevate de extaz divin, Duhul Sfânt ni se revelează ca fiind un enigmatic sistem unificat, care funcţionează în permanenţă ca un tot indivizibil, ce acţionează astfel încât să realizeze intenţiile şi Voia lui DUMNEZEU. Întregul Macrocosmos a fost manifestat prin intermediul Duhului Sfânt, care în felul acesta exprimă în totalitate intenţiile esenţiale şi Voia Tatălui Ceresc (DUMNEZEU). Totodată, Duhul Sfânt este o putere feminină sacră ce acţionează în permanenţă într-o perfectă şi deplină stare de unison cu înţelepciunea supremă a lui DUMNEZEU TATĂL.”
--------------------------------------------------------------------------
Sandro Botticelli: Nasterea lui Venus
Data: 1485
Stilul: Renascentist
Media: tempera pe panza
Dimensions: 180 x 280 cm
Galleria degli Uffizi, Florence, Italy
Sandro Botticelli - de fapt Alessandro di Mariano Filipepi - (n. 1 martie 1445, Florența – d. 17 mai 1510, Florența) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene. Frumusețea și grația figurilor create de el, precizia liniilor și redarea mișcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii. Caracteristic artei lui Botticelli este și faptul că figurile pictate de el prezintă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri ușor melancolice au, în general, o expresie visătoare, Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc. Operele sale, inspirate de teoriile neoplatonice ale lui Marsilio Ficino, animator al "Academiei Florentine", atestă sensibilitatea deosebită și bogata viață lăuntrică a artistului.

Jean Auguste Dominique Ingres - Marea odaliscă

Odalisca

Sub o durere-adinca sarmanu-mi suflet geme
Si ochii-mi varsa lacrami !
D-ar fi s-aleg din dor
Si din mormintul negru de care tot se teme,
Mai bine-as vrea sa mor !
In fundul astii inimi desertul se-ntroduce,
Si nimenea nu stie !
Si cui voi spune eu ?
Si cine ma asculta, o,
Dumnezeul meu .'
Ce suflet bun si dulce !
Iluziuni de viata, d-amor ce ne imbata
Pe sufletu-mi adesea se lasa si plutesc
Ca focul diminetii pe marea azurata ;
Dar, vai ! se risipesc !
Adinca intristare pe viata mea, vai ! zace !
Si nici o mina draga nu sterge plinsul meu !
Si cine poate stinge un dor atit de greu,
Ferice a ma face ?
Dar tu puteai a face sa piara-aceasta ceata,
Sa-ntorci inimii mele iluziile dragi,
Sa dai placere lumii, chiar mortii sa dai viata,
Un zeu chiar sa ma faci !
In darn eu voi a stinge, o, dulce neinvinsa,
Amorul tau ce-n sinu-mi ma arde ca un foc,
Nimic nu-l poate stinge!
Vai! viata mea e stinsa!
El insa sta pe loc.
Eu nu cunosc, o, draga, nimic decit durere
Din patima frumoasa ce-mi dai, sufletul meu !
Unic dar ce-mi faci mie la cite sufar eu,
in noapte si-n tacere !
Tu, care cu placere ma leganai in lume
De gratii infinite, de vise dulci d-amor,
Oh ! trebuit-a, oare, sa faci, o, dulce nume,
Din viata mea un dor ?
Nu !
Nu mai e speranta sa gust eu cu placere
Odihna ce-mi lipseste decit intr-un mormint ?
Si numai moartea poate la cruda mea' durere,
Sa plinga pe pamint !"
Asa cinta pe mare sub dalbele seraie,
In umbra noptii dese, un june trecator
Si luna varsa dulce lumina ei balaie
Pe luciul
Bosfor.
O voce din fereastra, suava ca o miere,
Unindu-se ferice cu al tamburii sun,
Lasa sa se auza ast cintec de durere
Ce muntii drag il spun : „Dar inima mea are atita trebuinta
D-amor, de fericire !
Ca tine sufar eu !
Da-mi sufletu-ti ce arde de foc si de credinta,
Sa arza cu al meu !" Ea cinta si natura paru ca se imbata.
A noptii stea de aur in sinul unui nor
Si marea azurie si noaptea parfumata
Tresar d-un sint amor !

de Dimitrie Bolintineanu

=================================================
DESCRIERE
JEAN AUGUSTE DOMINIQUE INGRES(1780-1867)-pictor francez neoclasic. “Marea odaliscă”, considerată una din cele mai luminoase apariţii ale unui trup de femeie din arta secolului XIX, o “reprezentare idealizantă”. A fost pictat în 1814, Ingres, aflându-se la Napoli pentru a picta membrii familiei regale, întâlneşte o tânără . Între cei doi se înfiripă o relaţie de dragoste,”niciodată consumată, dar idealizată prin pictură.” Această operă de artă dispărută, prin galeriile subterane, l-a inspirat pe Adrien Goetz, sciitor francez, în romanul său “La Dormeuse de Naples”. Acest tablou ne prezintă silueta unei femei gingaşe, elegantă întinsă, cu spatele la noi, dar căreia i se vede chipul. Este pe un pat cu ţesături bogate, draperii grele(din damasc?). Pe cap are un turban, (care îi “protejează integritatea”).Trupul are linii cursive, luminoase, umerii şi capul ies în evidenţă. Ingres a sacrificat proporţiile anatomice, în favoarea frumuseţii, afirmând : ”gâtul unei femei nu este niciodată prea lung”. Curbura spatelui pare că nu se mai termină (are trei, patru vertebre în plus!), şoldurile prea largi, sânul poziţionat aproape sub axilă, piciorul strâns pare “legat în mod bizar de restul trupului”. Faţa are trăsături regulate , ochii mari, lipsiţi de gene (tipic la Ingres), trădează o curiozitate, o “lascivitate diafană a privirii”. Toate aceste detalii transformă această femeie dintr-un “simplu obiect al plăcerii într-un simbol al senzualitatii.
ODALÍSCĂ, odalisce, s. f. Sclavă în serviciul soțiilor sultanului; p. ext. cadână, – Din fr. odalisque.
ODALÍSCĂ, odalisce, s. f. Femeie de serviciu în haremul unui sultan; p. ext. cadână. – Din fr. odalisque.
=================================================
Jean Auguste Dominique Ingres - Marea odaliscă
Data: 1814
Stilul: Neoclasicism
Media: Ulei pe panza
Dimensiunea: 162 x 91 cm
Musée du Louvre, Paris, France

EDGAR DEGAS: CLASA DE DANS (LA CLASSE DE DANSE)

Aerul și Balerina

Balerina se rotea cu pași ascuțiți ca niște vârfuri de săgeți.
Părul strâns contrasta cu albul pielii și se termina în creștet cu o pană.
Putea fi de lebădă albă sau neagră, de pelican roz, de slabi ereți.
Iar brațele se-mpreunau în aerul roșu, semănând cu o rană.

Balerina era femeie și aerul o știa. Balerina iubea să își salte
Poala albă de tul a rochiei ce aluneca înapoi pe un picior.
Aerul se încălzea când ea dansa pe notele mai înalte,
Căci el era peste tot - în celulele ei, în păr, pe brațe, pe gâtul frumos mirositor.

Și aerul se îndrăgosti de balerina ce făcea piruete amețitoare.
Aerul o cuprinse în brațe și făcu dragoste cu ea chiar acolo,
Pe scena întunecoasă, luminată doar în centru, de prezența orbitoare
A unei femei balerine ce simțea că plutește pe un suav tremolo.

de Laura Danaila

=====================================================
DESCRIERE
EDGAR DEGAS: CLASA DE DANS (LA CLASSE DE DANSE)
Spre deosebire de colegii impresionisti, Edgar Degas nu este adeptul picturii in aer liber si al studiului cadrului natural. Cu toate astea, este considerat unul dintre cei mai apropiati pictori de acest grup si a fost de obicei asociat cu impresionismul.
Edgar Degas a lucrat la numeroase schite si studii ale balerinelor, de aceea interesul asupra lor revine de-a lungul timpului si este o tema centrala in munca lui Degas.
Pictura de mai sus ilustreaza un mare grup de dansatoare – in picioare si asezate – alaturi de profesorul lor de dans, in sala de repetitii. Scena isi pastreaza naturaletea prin analiza unui moment intim din scena repetitiei. Unele dansatoare repeta dansul si sunt active, altele se odihnesc. Toate detaliile sunt calculate de catre artist pentru a crea atmosfera repetitiei si pentru a ne face sa ne simtit in incapere. Desi balerinele ne atrag atentia la prima vedere, la o analiza ulterioara putem observa ca de fapt profesorul se afla in centrul atentiei.
=====================================================
EDGAR DEGAS: CLASA DE DANS (LA CLASSE DE DANSE)
Data: 1871-1874
Stilul: Impresionism
Media: Ulei pe panza
Dimensiunea: 75 x 85 cm
Musée d'Orsay, Paris, France

EDOUARD MANET: DEJUN PE IARBA (LE DÉJEUNER SUR L’HERBE)

Introducere

Oricine-ai fi: în seară, vino afară
din camera, în care totul știi;
în zare, ultima-i casa ta-n seară: oricine-ai fi.
Cu ochii ce, trudiți, au evadat
cu greu din pragul cunoscut, ridici
ușor un arbore întunecat
și-n frunți de cer îl pui: zvelt, solitar.
Și lumea ai făcut. Și ea e mare
și ca o vorbă, ce-n tăceri se coace.
Și vrerea ta cum i-a înțeles, în pace,
suavi, o, lasă ochii tăi să zboare.

de Rainer Maria Rilke
În românește de Eugen Jebeleanu

=====================================================
DESCRIERE
EDOUARD MANET: DEJUN PE IARBA (LE DÉJEUNER SUR L’HERBE)
Acest tablou a fost pictat de Edouard Manet intre 1862 si 1863 si este una dintre cele mai controversate opere ale secolului 19. Pictura ilustreaza in planul principal doi barbati imbracati elegant si o femeie nud luand masa intr-un cadru natural. Asociatia neobisnuita intre hainele elegante ale barbatilor, corespunzand modei contemporane, si femeia nud care priveste privitorul direct, ca si cum l-ar fi surprins, au generat reactii puternice intre contemporani.
In acelasi timp, tabloul face aluzie la o opera clasica, Concertul campenesc al lui Titian (sau Georgione) de la Luvru, cunoscut desigur de publicul informat. Daca in tabloul lui Titian femeile dezbracate sunt o alegorie pentru poezie si muzica, produse de imaginatia celor 2 barbati, in tabloul lui Manet nu gasim o alegorie sau un simbolism asemanator. Lucrarea sa a fost creata cu scopul de a deranja, de a crea controverse si de a ilustra distantarea pictorului de metodele clasice ale picturii si indreptarea sa catre pictura moderna.
=====================================================
EDOUARD MANET: DEJUN PE IARBA (LE DÉJEUNER SUR L’HERBE)
Data: 1863; Paris, France
Stilul: Realism
Media: Ulei pe panza
Dimensiunea: 265.5 x 208 cm
Locatia: Musée d'Orsay, Paris, France
Édouard Manet (n. 23 ianuarie 1832, Paris – d. 30 aprilie 1883, Paris) a fost un pictor francez, precursor al impresionismului. Plecând de la izvorul tradițiilor marilor maeștri, Manet a fost în măsură să lege sugestiile vremurilor vechi cu elementele moderne, fapt pentru care i s-a spus "pictor al zilelor noastre" (Charles Beaudelaire). Creațiile sale au stârnit scandal și indignare, cu toate că Manet n-a dorit niciodată să provoace pe nimeni, a dorit numai să schimbe pictura și s-o reînoiască. Manet a fost ultimul pictor clasic și totodată primul pictor modern. Tablourile lui uimesc și astăzi și ne trezesc interesul, reprezentând astfel o parte incontestabilă a picturii universale.

CLAUDE MONET: GARA SAINT-LAZARE (LA GARE SAINT-LAZARE)

Pleacă trenul

Când stai în tren şi pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat
Tu?

Primăvara şi toamna
Te tot uiţi pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?

Toată viaţa m-am uitat pe fereastră,
Pironit într-un colţ

De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruţă
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, oraşe, continente
De ce sunt copleşit de atâtea emoţii,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?

de Marin Sorescu

===================================================
DESCRIERE
CLAUDE MONET: GARA SAINT-LAZARE (LA GARE SAINT-LAZARE)
Gara Saint-Lazare face parte dintr-o serie de panze dedicate de Monet garii din Paris si prezinta interesul lui Monet nu doar pentru peisajele rurale, dar si pentru tehnologia timpurilor moderne din care face parte.
Monet a obtinut permisiunea de a lucra in interiorul garii pentru ca era locul ideal in care putea studia efectele schimbatoare ale luminii si ale aburilor de la locomotive. Desi poate parea o analiza a ultimelor progrese tehnologice, aceasta pictura impresionista analizeaza culoarea si lumina schimbatoare din gara si mai putin masinile sau oamenii care vin si pleaca.
====================================================
CLAUDE MONET: GARA SAINT-LAZARE (LA GARE SAINT-LAZARE)
Data: 1887
Stilul: Impresionism
Oscar-Claude Monet (n. 14 noiembrie 1840, Paris – d. 5 decembrie 1926, Giverny) a fost un pictor impresionist din Franța.
Monet s-a născut la Paris, Franța. Familia sa s-a mutat la Le Havre în Normandia când el avea cinci ani. Tatăl său ar fi dorit ca Monet să intre în afacerea familiei, băcănia, dar Oscar Monet voia să picteze. Eugène Boudin, un artist care a lucrat în mare parte la picturi plein air - schițe rapide făcute în aer liber - pe plajele Normandiei, l-a învățat câteva tehnici ale picturii în 1856. La început artistul nu era deloc de acord cu lucrările facute de Boudin, dar acesta l-a învățat să deschidă ochii asupra naturii : "... în sfârșit ,ochii mi s-au deschis și am înțeles cu adevărat natura. Am învățat în același timp s-o iubesc ."

Diego Velazquez - Las Meninas

Piesă de muzeu

Edgar Degas a cumpărat un El Greco
Superb, pe care îl folosea drept cuier
Pe peretele de lângă pat, ca la culcare
Să-şi atârne pantalonii de el.

de Richard Wilbur

====================================================
În 1656, atunci când pictează tabloul Las Meninas (318 x 276 cm, ulei pe pânză, Museo del Prado, Madrid), Diego Rodriguez de Silva y Velázquez se afla pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei artistice spaniole: era deopotrivă pictor de curte (pintor de cámara) şi administrator al colecţiei regale (aposentador mayor del palacio). În acestă calitate, el are nu doar privilegiul de a portretiza monarhi şi principi, ci şi înlesnirea de a călători prin Europa, în vederea tranzacţionării operelor de artă.
Sub aparenţa unui portret de grup, Las Meninas înscenează rigoarea etichetei de curte, confruntată cu intruziunea destabilizatoare a spectatorului către care se întorc aproape toate chipurile din imagine. În acelaşi timp, uriaşul tablou înfăţişează o „alegorie” a atelierului în multipla sa semnificaţie: laborator al actului artistic, loc de reprezentare, „muzeu imaginar” etc. În miezul acestor două ipostaze – curtea regală şi atelierul – este instalat pictorul, îndărătul unei pânze la care tocmai lucrează.
==================================================
Diego Velazquez - Las Meninas
Data: 1656
Stilul: Baroque
Media: Ulei pe panza
Dimensiunea: 276 x 318 cm
Museo del Prado, Madrid, Spain
Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n.1599, Sevilla – d. 6 august 1660, Madrid) a fost unul dintre cei mai cunoscuți pictori spanioli din sec. XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca portretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În același timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni și al unui nou mod de zugrăvire a naturii. Acest lucru a determinat ca, la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniștilor să valorifice în pictura lor moștenirea lui Velázquez.

Claude Monet, - Nuferi- 19o7

Lacul

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

poezie celebră de Mihai Eminescu

==================================================
Monet a realizat intre 1914-1917, in jur de 60 de panze reprezentand lacul cu nuferi.
Aceasta vedere asupra lacului cu nuferi este caracterizata printr-un stil pictural uimitor si dimensiuni impresionante, fiind pictata mai indraznet si mai liber ca versiunile realizate intre anii 1903-1908. Artistul s-a despartit de ideea pictarii ca descriere a naturii, dezvaluind viitoarea tendinta abstracta din arta.
Pe lacul albastru, verde inchis si violet plutesc grupuri concentrice de nuferi infloriti si boboci, culoarea lor predominanta fiind galben si roz. Compozitia nu respecta tiparul traditional, artistul renuntand la punctele de referinta vizuale, ca de pilda linia orizontului, redand doar o zona izolata a apei acoperite de nuferi.
Imaginea florilor de nuferi este intreupta simplu de marginile panzei, creand impresia decuparii unei parti dintr-o pictura mai mare.
Pe panza au ramas zone nepictate, dand senzatia de spontaneitate, procesul picturii devenind mai evident.
Dinamismul lucrarii este dat de tusele verticale de albastru, verde si violet, sugerand atat trasatura reflectanta a apei, cat si radacinile subacvatice.
Bobocii de nufar au cea mai evidenta substanta fizica si sunt pictati cu miscari scurte de culoare in plina pasta.
================================================
Claude Monet, - Nuferi- 19o7
Dimensiunea: 200 x 200 m
The Museum of Fine Arts, Boston

Emile Friant - "Indragostitii" sau "idila pe pod" sau "Seara de toamna"

Îndrăgostiţii

Tulpini.Solitudini
gingaşe.Balcoane
în zbor?-Munţi
văzduhuri, păsări,păduri

Atâta, atâta spaţiu,
încinge cu prezentul
mişcătoarei planete
îndărătnicele-mbrăţişări.

Plăceri, mulţimi, plăceri,
mulţimi, plenitudine,
mirată lumină
şi roşeţi absorbite!

Şi ziua?-Un şes
de cristal. Şedere
adâncă şi mută.
Balcoane în alb.

Doar tu, iubire, tu însăţi
mormânt. Nimic, nimeni,
mormânt. Nimic, nimeni,
totuşi... Tu cu mine?

de Jorge Guillén

---------------------------------------------------------------------------
Titlu: "Indragostitii" sau "idila pe pod" sau "Seara de toamna"
Autor: Emile Friant
Data: 1888
Suport: Ulei pe panza
Dimensiuni: 111 x 145
Conservarea: Nancy, Muzeul de Arte Plastice

Context:
La sfarsitul secolului al XlX-lea, Franta este o tară de imigratie. Intre 1850 si 1900, populatia din Franta stagneaza în timp ce Europa aproape se tripleaza: aceasta este cauza principală a fluxurilor de migratie, la începutul secolului, lipsa fortei de muncă se resimte atat în oras cat si în mediul rural. Tările vecine sunt principalii furnizori de fortă de muncă (Italia, Belgia, Spania si Elvetia, Polonia).
2. ANALIZA
Descriere
Adept al picturii în aer liber, Friant alege unul din locurile sale preferate pentru plimbari, regiunea din Nancy numita Les”Grands Moulins”. Cei doi tineri sunt prezentati pe podul Pont Casse, pe Meurthe.
In prim plan imaginea este aceea a unui cuplu vazut din profil, din spate. Fundalul il constituie un peisaj cu un rau, un pod de piatră si cateva case în depărtare. Modernitatea apare de două ori: podul de fier, si tigările tAnărului. Acesta este situat aproape în centrul compozitiei, cu pieptul inclinat usor inainte, spre tanara de langa el sprijinindu-se de balustrada podului. Femeia, intr-o pozitie similara, isi reazama obrazul drept in mana in timp ce-l priveste pe tanar.
Cele două personaje nu se privesc intr-un mod care ar lasa sa se inteleaga o conversatie intima.In acelasi timp, atitudinea celor doi, lipsita de exces sau de zel din partea tanarului, tradeaza un realism care evita cliseele academice.
Compozitie
De remarcat faptul ca shimbul de privire sa afla in centrul compozitiei.
Tehnica: Personajele (mai ales privirile lor) sunt mai clara decat restul compozitiei, tocmai pentru a le focaliza. Fondull este mult mai putin detaliat.
Culorile: Culori de toamna, cu dominanta pe gri (vesta tanarului), maro-verde (frunzele) si bej (drumurile, podurile, casele). Cerul este acoperit de nori, imbracamintea celor doi este sobra ceea ce scoate in evidenta piela alba si obrajii inrositi de frig. Sunt culori terne, care induc mai degraba tristetea dupa zilele de vara. Culoarea deschisa a cerului se oglindeste in apa ceea ce deschide mult tabloul.
Lumina: Lumina este omniprezenta, scotand in evidenta paloarea fetei femeii.
3. INTERPRETARE
In acest decor de copaci si apa calma, cei doi tineri fac abstractie de prezenta pictorului – intentia acestuia fiind sa evita miscarea si emotia. Prefera sa puna accent pe imobilitatea si calmul scenei. Se observa o forma de indiferenta si de mister in privirea celor doi. Chiar atrasi unul de celalalt, cei doi nu arata nici un semn de afectiune. Decorul nu are nimic idilic – Friant nu face decat sa portretizeze aspectul simplu si detasat al amantilor secolului al XIX-lea, renuntand la artificiile artei academice.
Rupand cu traditia afectelor, tabloul poate fi astfel incadrat in sfera naturalismului sentimental.

Dante Gabriel Rossetti - Beata Beatrix - aniversare

ZIUA DANTE GABRIEL ROSSETTI

Dante Gabriel Rossetti a fost un pictor cu o viaţă mai neobişnuită. S-a născut la Londra în 1828 şi a avut mereu cele 3 lucruri pe care orice om probabil că şi le doreşte: bani, faimă şi femei. Avea un fizic plăcut, o inteligenţă sclipitoare, o cultură vastă încă din tinereţe şi mare talent la pictură şi poezie. A iubit cu înflăcărare, chiar dacă mai multe femei deodată şi a fost înconjurat permanent de prieteni importanţi. A fost un romantic adevărat nu numai în simţire ci şi în practică. De exemplu, la moarte soţiei lui, Lizzie Siddal, şi-a îngropat singurul manuscris al poeziilor sale împreună cu ea. Mai târziu şi-a le-a dezgropat şi le-a publicat dar se pare că din cauza acestui gest Rossetti a căzut treptat într-o puternică depresie. A devenit dependent de alcool şi de droguri care în cele din urmă l-au omorât. Şi Lizzie de altfel, murise dintr-o supradoză de laudanum, un derivat puternic al opiului. A fost un rebel încă din tinereţe când a abandonat cursurile de la Academia Regală de Artă din Londra fiind nemulţumit de metodele convenţionale de predare. Imediat după aceea a înfiinţat împreună cu alţi artişti Frătia Prerafaelită, o mişcare care se va dovedi foarte importantă în istoria artei. Prerafaeliţii susţineau întoarcerea la arta de dinainte de Rafael, artist pe care îl considerau responsabil pentru conformismul de la acea vreme. Ei promovau ca surse de inspiraţie, povestirile fantastice ale evului-mediu, cavalersimul şi tragedia asociată acelei perioade. Apelau la culori puternice, vii şi la împletirea naturalismului – redarea fidelă şi minuţioasă a detaliilor, cu simbolismul. Şi-au creat un stil unic şi câteva tablouri greu de uitat, cum vom vedea în postul următor.
Rossetti, ca fondator şi lider al mişcării prerafaelite, a creat câteva picturi remarcabile. Aş evidenţia în special chipurile femeilor lui Rossetti, cu buzele cărnoase, senzuale, cu maxilare bine conturate, cu ochii visători şi cu par mereu bogat. Nu vedem aşa chipuri în viaţa de zi cu zi. Pe mine mă duc cu gândul la acele legende medievale, cu fete închise în turnuri înalte de piatră sau cu druizi şi vrăjitoare care fac descântece. Salvador Dali vedea femeile din picturile prerafaelitilor ca „cele mai atragatoare si cele mai inspaimantatoare din cate exista”.

 În „Beata Beatrix” Rossetti a depăsit însă graniţele prerafaelitismului, reuşind să creeze o lucrare excepţională în care multitudinea de simboluri se amestecă în contururi ciudate, totul creând o atmosferă stranie la început, genială după ce afli povestea din spatele tabloului. Beata Beatrix, Binecuvântata Beatrix – în traducere din latină, reprezintă o scenă descrisă în poemul lui Dante Alighieri, Viaţa Nouă. Întregul poem este o descriere a dragostei lui Dante câtre Beatrix, o tânără care a murit la 24 de ani iar acest tablou prezintă chiar cea mai dramatică scenă, moarte ei.. Mai târziu, în Divina Comedie, Beatrix va deveni ghidul lui Dante în Paradis. Rossetti a fost pasionat de acest poem, pe care de altfel l-a şi tradus în engleză. De multe ori a comparat dragostea lui Dante pentru Beatrix cu a lui pentru Lizzie iar acest tablou, început la 2 ani după moartea soţiei lui, este un tribut adus iubitei sale, model pentru acest tablou. Dante şi-a imaginat moartea iubitei mai degrabă ca o transformare spirituală: „Dante şi Dragostea… se priveau ameninţători, conştienţi de ceea ce se va întâmpla; în timp ce pasărea, mesager al morţii, lasă un mac în mâinile iubitei. Prin pleoapele închise, tânăra Beatrix zăreşte o lume nouă”. Rossetti a respectat în amănunt descrierea lui Dante: Dragostea e reprezentată în roşu, în stânga sus iar Dante în dreapta, privind câtre ea; Un porumbel roşu îi lasă lui Beatrix un mac în mâini. Poate că Rossetti a ales special această floare, din care se face drogul care a omorât-o pe Lizzie. Ceasul solar cade pe ora 9, oră importantă în universul lui Dante. Priviţi-o însă pe Beatrix. Cu bărbia ridicată. gătul alungit, pleoapele calm închise şi buzele uşor întredeschise, pare gata să primească o nouă viaţă, să intre poate în altă lume. O lumină mistică cade pe tot tabloul iar în jurul capului lui Beatrix pare că s-a format o aureolă – aproape că deja nu mai aparţine acestei lumi. Mâinile sunt apatice, inerte, sugernând încă o dată abandonul fetei în braţele unei forţe superioare. Remarcaţi şi culorile: Aproape numai nuanţe de roşu, verde şi ceva galben. Nicio culoare nu este clară, totul este difuz, nenatural. Rossetti reuşeşte să redea o atmosferă fantastică în tabloul său. Culorile ireale, tot felul de apariţii fantomatice, obiecte şi fiinţe aranjate fără vreo logică în compoziţie, ne dau certitudinea că se întâmplă ceva fabulos şî foarte important. Cheia este tot în privirea lui Beatrix. Angelică, de o puritate absolută, este prezentată ca o sfântă. Fata se află în momentul morţii sale, în momentul când cineva parcă o absoarbe de pe pământ. „Prin pleoapele închise, tânăra Beatrix zăreşte o lume nouă” spune Dante. O lume minunată spunem şi noi după ce privim tabolul lui Rossetti.
Dante Gabriel Rossetti (12 mai 1828, Londra – 9 aprilie 1882, Birchington-on-Sea, Kent) a fost un pictor şi poet englez, fondator şi repezentant de seamă al mişcării artistice cunoscute sub numele de „confreria prerafaeliţilor„.Dante Gabriel Rossetti s-a născut în 1828 la Londra, ca fiu al unui emigrant italian, Gabriel Rossetti, personalitate cu vaste preocupări literare şi ştiinţifice. La botez a primit numele de Gabriel Charles Dante, mai târziu adoptă numele de Dante Gabriel, pentru a sublinia interesul său pentru poezie. Frate al poetesei Christina Rossetti şi al criticului literar William Michael Rossetti, se dedică încă din fragedă tinereţe literaturii, în special poeziei şi urmează King’s College School, pe care însă o abandonează după patru ani. Interesul său pentru arta medievală italiană îl determină să se dedice picturii şi urmează cursurile Academiei de Desen sub îndrumarea lui Henry Sass, unde devine prietenul lui William Holman Hunt, apoi îşi continuă studiile cu pictorul Ford Madox Brown.

Marc Chagall – Indragostiti sub jumatate de luna

TABLOUL

Nopţile de mi le-ar lumina soarele!
Dorm - leoarcă de vopsele, în patul meu
În aşternutul meu din tablouri
şi tu cu piciorul gura închizându-mi
nu mă laşi să respir, mă înăbuş.
Mă trezesc - în suferinţele
zilei ce se deşteaptă şi în speranţe
încă nedesenate
încă ne-nfăptuite în culoare. Alerg
sus, spre penelurile uscate
acolo
sunt răstignit dis-de-dimineaţă, precum Hristos
acolo mă ţintuiesc de şevalet.
Dar tabloul încă nu e terminat
în el totul mai e doar fulguraţie, sclipire revărsătoare...
Ici - o tuşă! Albastră. Ici - una verde.
Roşie. Culorile se potolesc
vine tihna...
Dar ascultă odată şi tu, mortul meu pat
uscata mea iarbă
iubire ce m-ai părăsit
şi iar revenit-ai
ascultă ce am a-ţi spune.
Mă înfăţişai sufletului tău
eu beau restul anilor ce ţi-au mai rămas.
Până-n gât sunt sătul şi de luna ta
şi de a te păzi, precum o făcusem cândva.

versuri : Marc Chagall

-----------------------------------------------------------------------------------
Marc Chagall – Indragostiti sub jumatate de luna
Data: 1917; Liozna, langa Vitebsk, Belarus
Stilul: Cubism
Media: Gouache pe hartie
Dimensiunea: 30 x 32 cm
Colectie privata
Marc Chagall (n. 7 iulie 1887, Vitebsk, Belarus - d. 28 martie 1985, Saint-Paul-de-Vence, Franța) a fost un pictor modern. Stilul său de pictură este considerat ca deosebit de original și poetic, sub influența fanteziei și al melancoliei, și strâns legat de cultura ebraică. Ea reprezintă o temă care revine permanent în creația sa, la fel ca și orașul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul și-a petrecut copilăria.

Marc Chagall – Răstignirea albă

* * *

Sunt feciorul Tău, menit
a se târî pe pământ.
mi-ai dat vopsele-n mână, penelul mi l-ai dat
dar cum ar fi să Te pictez - nu ştiu...
Acest pământ? Cerul? Inima Ta?
Ruinele oraşelor? Fraţii arzând în flăcări?
Ochii mi se umplu de lacrimi, nu văd -
încotro să fug, spre cine să zbor?
Căci există cineva care ne năruie viaţa.
Căci există cineva care ne dă soroc de moarte
şi el anume ar putea să mă ajute
ca tabloul ce-l pictez să lumineze-a bucurie.

versuri: Marc Chagall

-----------------------------------------------------------------------------------
Marc Chagall – Răstignirea albă
Data: 1917; Liozna, langa Vitebsk, Belarus
Stilul: Cubism
Media: Gouache pe hartie
Dimensiunea: 30 x 32 cm
Colectie privata
Începând din 1938 şi mai ales în perioada sa de exil, la Chagall apare frecvent tema „Crucificării”, simbol al suferinţei universale şi mai ales a aceleia a poporului evreu. El asociază acestei teme clasice a iconografiei creştine obiecte rituale evreieşti ca „tallit”, şalul de rugăciune, în jurul lui Cristos, şi candelabrul cu şapte braţe, unind astfel creştinismul şi iudaismul în figura celui răstignit.
”Marc Chagall nu profetizează; el vorbeşte dinlăuntrul apocalipsei. Acest strigăt şi tulburarea profundă a lumii care-l însoţeşte ies în evidenţă în tabloul Răstignirea albă, pictat în 1938. Momentul surprins este acela al morţii lui Cristos pe Cruce, moarte care, în evanghelii, este asociată cu fenomene de tip apocaliptic: înnoptare, cutremur, despicarea catapetesmei Templului. Un incendiu devastează casele care se strâmbă, se răstoarnă.
Cristos însuşi apare răstignit în mijlocul tabloului, purtat de un şuvoi alb de lumină, ce curge parcă din cer, contrastând cu lumina noptatică a Ierusalimului. Cristos este pictat ca evreu: în locul cununei de spini poartă un fel de turban; şoldurile îi sunt acoperite de un şal de rugăciune evreiesc. Aceeaşi lumină, parcă supranaturală, se degajează din sfeşnicul cultual cu şapte lumini aşezat la picioarele crucii. O serie de personaje, uşor identificabile ca evrei, se îndepărtează de centrul acţiunii: locul răstignirii. Ei fug îngroziţi, urmăriţi de catastrofa cosmică sau ameninţaţi de pogrom. Două armate se apropie din colţurile de sus ale operei: la stânga, soldaţii înalţă un steag lituanian (pogromurile lituaniene au fost deosebit de crude). La dreapta, o mică escadră înaintează înălţând un steag roşu, care ar putea fi cel bolşevic.
Deşi pictat în anul în care intenţiile naziste în ce priveşte evreimea est-europeană deveneau din ce în ce mai limpezi, scena pare să trimeată mai degrabă la împrejurările războiului civil din Rusia anilor 1918-1920. În acei ani au avut loc cele mai mari pogromuri împotriva evreilor, identificaţi de imaginarul popular cu comuniştii, în parte fiindcă dintre evrei se recrutează acum mulţi revoluţionari.
Figura centrală a trupului lui Cristos, recent ieşit din viaţă, are o semnificaţie ambiguă: pe de o parte, el este un evreu supus torturii. Pe de alta, moartea lui declanşează apocalipsa în care este pierdut poporul evreu, în mijlocul şi în jurul căruia se joacă drama sacră a distrugerii universale. Vechea temă a culpabilităţii cosmice a evreilor în drama mântuirii este văzută aici sub aspectul ei de catastrofă (Şoah), în acelaşi timp profeţie a unor dezastre care nu s-au produs încă şi rememorare a martiriului evreilor, sub pretextul participării unora dintre ei la revoluţie”.
”În impresionanta sa operă Răstignirea albă, 1938, Marc Chagall a transfigurat martiriul poporului evreu. Este una dintre cele mai valoroase picturi ale lui Chagall şi se înscrie printre imaginile cele mai importante ale evreimii. Un evreu purtând talitul este suspendat pe cruce. Deasupra capului său se poate recunoaşte o inscripţie în ebraică: „Isus din Nazaret, regele iudeilor“. Se mai văd un sfeşnic cu şase braţe, un evreu cu sulul Torei şi o sinagogă arzând. Tabernacolul Torei, Aaron-ha-Kodesch, este deschis, iar scrierile sfinte zac risipite; peste tot sunt oameni înfricoşaţi. Pictura a fost creată, după cum a mărturisit mai târziu Chagall, ca răspuns la persecuţiile naţional-socialiştilor, dar pe atunci artistul încă nu putea să întrevadă amploarea şi sfârşitul acestora”.

Pablo Picasso - Fata in fata oglinzii

ZIUA PABLO PICASSO - pictor, poet

* * *

picătură cu
picătură
viu
moare
albastrul palid
între
ghearele
verdelui de migdală
la scara
de roz

versuri - Pablo Picasso

--------------------------------
Pablo Picasso - Fata in fata oglinzii -1932. Ceea ce il face celebru pe Pablo Picasso este cubismul. Maestrul incearca sa reprezinte obiectele tridimensionale pe suprafata bidimensionala a tabloului, fara a folosi insa mijloace iluzioniste, care sa lege forma si suprafata prin ingreunarea observarii diferentei dintre primul plan si fond. Obiectele sunt descompuse in parti de baza si apoi sunt reasamblate pe suprafata pictata. Incepand cu anul 1912, Picasso recurge la metoda "colajelor", cubismul intrand intr-o "faza sintetica". In acest mod, Picasso reuseste sa accentueze si mai mult diferenta intre suprafata tabloului si relieful obiectelor reprezentate.
Spaniolul Pablo Picasso – unul dintre cei mai influenți artiști de secol XX, care a contribuit, printre altele, la apariția cubismului și a colajului – a fost nu doar pictor, sculptor, scenograf și ceramist, ci și poet.
Picasso nu s-a apucat însă de scris până în aprilie 1935, când avea 54 de ani. O criză conjugală – Olga Khokhlova, balerină de origine rusă și prima soție a lui Picasso, tocmai îl părăsise – a fost, se pare, momentul declanșator pentru a se apuca de scris.
Așa încât, timp de doi ani, 1935 și 1936, artistul a renunțat la pictură și sculptură scriind aproape zilnic. Rezultatul? Caiete întregi și, uneori, chiar șervețele, umplute cu poeme – cele mai multe fără titluri – care, asemenea picturilor sale, sunt extrem de expresive, energice, uneori violente, sfidând, de cele mai multe ori, sintaxa.
Scrise fie în spaniolă, fie în franceză – unele poezii conțin cuvinte scrise în ambele limbi –, poemele lui Picasso sunt colaje de cuvinte, picturi literare ce evocă culoare, miros, sunet, gust și care conțin aluzii sexuale. “Tot ce găsiți în poemele mele veți găsi și în picturi. Mulți pictori de astăzi au uitat de poezie în picturile lor – când, de fapt, cel mai important lucru e tocmai poezia”, spunea artistul.

Rene Magritte - Memoria

A SE AFLA SCRIS

Eu scriu pentru corabie

ea scrie pentru că-i plac cuvintele
ea scrie pentru că se grăbeste şi na-re timp
ea scrie pentru că-i plac cărţile
ea scrie împotriva lor
ea scrie pentru a depasi dezastrul
ea scrie cât timp este în istorie
ea scrie impotriva hanurilor, ospătăriilor, cârciumilor
ea scrie împotriva voinţei sale
ea scrie în timp ce este ameninţata
ea scrie câtă vreme războiul continuă
ea scrie să n-o iau razna
ea scrie în timp ce cuvintele fug de ea
ea scrie pentru că este în labirint
ea scrie, scrie ca să poata aprinde focul
ea scrie dimineaţa
ea scrie în pierdere
ea scrie până când răsare soarele
ea scrie pentru că este contra tuturor formelor de autoritate
ea scrie dorinţa nu obiectul ei
ea scrie după citire
ea scrie dezacordul ei
ea scrie să se poata juca
ea scrie şi nu vreau să apere omul căci el nu este slab
ea scrie în vreme ce tot spaţiul ăsta e înaintea ei
ea scrie căci scrisul e singura reacţie care o face să realizezeze că-i libera
ea scrie ca să nu înnebunesca

bla, bla, bla …..

(cav)

----------------------------------------------------------------------------------
„Memoria”, un cap antic de fată păstrând urma însângerată a tragediei, profilat pe cerul albastru şi pe cortina cu sugestii neliniştitoare ale jocului hazardului.

Rene Magritte - Memoria
Data: 1948; Brussels, Belgium
Stilul: Supraeralism
Perioada: Perioada matura
Concepţia de bază a lui Magritte a fost că pictura trebuie să fie poezie, iar poezia trebuie să evoce misterul. „Misterul” este denumit şi „cuvânt cheie”. Întreaga operă a pictorului a fost impregnată de încercarea de a nu dezvălui misterul.
Unele dintre aceste definiţii au o conotaţie religioasă sau mistică. Cuvântul „mister” are şi alte semnificaţii… În 1926, Magritte scria: „Pictura terminată este o surpriză şi autorul ei este primul surprins. Se doreşte mereu să se obţină un efect mai uimitor şi mai neaşteptat”, iar în 1958 menţiona: „O pictură trebuie să fie copleşitoare, năucitoare”, iar spectatorul să ghicească „ascunsul”.
Cheile misterului stau, aşadar, într-o anumită măsură, în imaginaţie şi reproducerile acesteia.
Într-o scrisoare din iunie 1946, adresată de pictor lui Breton, se precizează că „noi nu trăim să facem profeţii care să provoace suprarealismul”, insistând asupra necesităţii unei schimbări. „În cazul în care acest lucru nu se va întâmpla, atunci, în muzeele suprarealiste, vizitatorii se vor plictisi precum o fac în celelalte muzee”.
Referirea la realitate şi mister nu a fost pierdută niciodată, chiar dacă pictorul a căutat noi căi de comunicare între ele. „Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spiritual”.

Édouard Manet - Olympia

ZIUA CLAUDE MONET

Olympia este un tablou de Édouard Manet , expusa prima data in 1865 la Salonul de la Paris , care arată o femeie nud ( "Olympia") situată pe un pat de flori. Floriile fiind adus de un servitor negru. Olympia a fost modelata de Victorine Meurent . Privirea conflictuală a Olympiei a provocat șoc și uimire când pictura a fost expus pentru prima oară, pentru că o serie de detalii în imaginea sa s-a identificat cu o prostituată. Guvernul francez a dobândit pictura în 1890. Pictura este expusa la Musée d'Orsay , Paris .

Ceea ce a socat publicul contemporan nu era nuditate Olympiei, nici prezența servitoarea ei pe deplin îmbrăcat, dar privirea ei conflictuală și o serie de detalii de identificare a ei ca un semi-mondaine sau prostituată. Unele dintre detaliile care au indicat Olympia ca fiind o prostituată include orhidee in parul ei, bratara ei, cerceii perla și șalul oriental pe care ea se afla, simboluri ale bogăției și senzualitati. Panglică neagră în jurul gâtului ei, în contrast puternic cu trupul ei palid, și papucul ei turnat off sublinia atmosfera voluptoasa. "Olympia" a fost un nume asociat cu prostituatele din Paris, ai anilor 1860.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Artist Édouard Manet
An 1863
Tip Ulei pe panza
dimensiuni 130.5 cm × 190 cm (51,4 în × 74,8) în
Locație Musée d'Orsay , Paris

Edward Hopper - Femeie in razele soarelui

* * *

mainile lui ii freamata
trupul,
mainile ei pe-al lui,
la fel,
soaptele lui
se agata de bezna.
daca am face putina lumina
am fi pierduti.

acum
totu-i mai simplu.

ea sta in profil
la fereastra,
cu ochii plini
de lacrimi.

protest lipsit de speranta
impotriva singuratatii.

(cav)

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Edward Hopper - Femeie in razele soarelui - 1961
Opera lui Hopper poate fi considerată din mai multe puncte de vedere. Esențial este însă modul său modest, discret, aproape impersonal, de a realiza pictura. Folosirea formelor unghiulare și cubice - nu inventate de el, ci existente în natură -, compozițiile simple, aparent nestudiate, fuga de orice artificiu dinamic, sunt elemente ale stilului său care dau impresia de a nu avea deaface cu pictura, dar descoperă un profund conținut spiritual. Atmosfera de tăcere, care pare să domine cele mai importante lucrări ale sale, indiferent de tehnica folosită, este evidentă în acele tablouri cu o prezență umană izolată, dar și în acelea cu tematică arhitectonică pură. Pare că timpul s-a oprit pe loc, într-o stare de încremenire.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pictor: Edward Hopper
Titlul : Femeie in razele soarelui
Titlul original:
Data:1961
Stilul: Noul realism
Mod de realizare:ulei pe pînză
Dimensiunea:
Unde se gaseste: Whitney Museum of American Art, New York City, NY, US
Date despre pictor:

Edward Hopper (22 iulie 1882, Nyack – 15 mai 1967, New York) a fost un pictor american.

Edward Hopper s-a născut la Nyack, un mic orăşel pe fluviul Hudson. În 1900 se înscrie la New York School of Art, o prestigioasă instituţie unde s-au format importanţi reprezentanţi ai vieţii artistice americane. Adevărata influenţă asupra dezvoltării sale artistice a fost exercitată de maeştrii săi, care-l îndeamnau să copieze operele marilor artişti din muzee şi să le studieze stilul. Această metodă, care la început ar părea „academică”, l-a familiarizat cu regulile stilului clasic în pictură, l-a învăţat meşteşugul pentru a-şi găsi apoi propriul drum.

După ce a asimilat lecţia marilor maeştri, între diverse tentative şi experienţe, ajunge treptat la propriul său limbaj, care-şi găseşte forma originală de exprimare în 1909, când revine pentru 6 luni la Paris şi vizitează diverse ateliere.Opera lui Hopper poate fi considerată din mai multe puncte de vedere. Esenţial este însă modul său modest, discret, aproape impersonal, de a realiza pictura.  Atmosfera de tăcere, care pare să domine cele mai importante lucrări ale sale, indiferent de tehnica folosită, este evidentă în acele tablouri cu o prezenţă umană izolată, dar şi în acelea cu tematică arhitectonică pură. Pare că timpul s-a oprit pe loc, într-o stare de încremenire.